Drumul palatelor fără culori

De cum vii dinspre Piața Unirii spre Ștefan, strada plină de salcîmi japonezi e înțesată de puști curioși ori familii care au înlocuit ieșitul la iarbă verde cu o plimbare de seară. Totuși, nicăieri nu-i mai mare puzderia decît la Palatul Roznovanu, acolo unde ieșenii au prins masa conducerii fără pisică.
Coada pînă la intrare, acolo unde un domn cu chipiu din ca­re se văd cum ies cîteva fire albe de păr ne așteaptă voios, se în­tinde pînă-n strada mare. Ca să ne fie mai ușoară aș­tep­ta­rea, oficialii s-au gîndit să ne aline cu niște muzică populară pe ca­re-au înlocuit-o rapid cu Chopin și Mozzart, auzindu-i probabil pe cîrcotașii de mai în față care-s siguri că trebuia să vină cu cortul.
Tot mai în față, cîțiva prichindei rebeli au ieșit din coadă să dea din palme și să joace șotron pe un cîmp ima­ginar.

La fel ca un uriaș adormit, firul de oameni abia se urnește din loc cu cîțiva pași mărunți care se întețesc rapid pe măsură ce ne apropiem. În timpul acesta, blitz-urile de la telefoanele in­te­li­gente și camere foto amețesc întunericul nopții de mai. Înă­un­tru totuși, Primăria Iașului e dezamăgitoare. Nu pentru că nu-i luxoasă și aranjată precum o casă de boieri moderni, ci pentru că n-ai ce vedea. Singura încăpere în care putem intra este sa­la de ședințe, unde după ce ne îngrămădim vreo 100-150 de oameni, o femeie ne prezintă scurt o istorie a Palatului și ne in­vită să admirăm expoziția lui Felix Aftene de pe hol. Aici, o mul­țime de tablouri și sculpturi ale artistului ne privesc sfidător în albastrul lor care le deservește drept piele. Cei mai norocoși apucă să prindă cîte-o astfel de sculptură în brațe iar cu pu­țin ajutor din partea altcuiva își fac poze, înainte să primească coate-n coaste de la curioși.

La celălalt palat al Iașului, oamenii nu s-au mai luptat în­tre ei ca să intre, însă mamutul gri de lîngă Palas tot s-a bucurat să prindă iarăși viață. Ar fi fost probabil mai ușor dacă am fi știut exact unde e intrarea și nu să mergem la ghici de la poar­ta principală, pe o cărare, pînă la o intrare laterală. Dar chiar și așa, holul încălțat într-un var alb ca de spital este înțesat de bu­nici care încă-și mai amintesc cum erau toate cămăruțele Pa­latului Culturii și doar sala care ne deservește drept temniță.

O serie de scaune stau pregătite pentru cei care au răbdare să privească poze din Iașul interbelic, iar spre dreapta două uși din lemn masiv conduc înșelător doar către toaletă, dezamăgindu-i pe toți cei care se așteptau să descopere mai mult. La fel de decepționați au fost și doi miri, urmăriți îndeaproape de cîțiva fotografi care au avut grijă să nu calce pe rochia miresei. După ce și-au făcut cîteva poze de album, aceștia au ieșit pe ușă la fel de repede precum au intrat, cum a făcut mai toată lumea de altfel.