Codași cu diplome

Afară e vreme perfectă pentru sport, fără arșiță. Mie și Liviei ni se pa­re că alergăm, însă, pe lîngă adversare­le de la liceul sportiv, fuga noastră se do­ve­deș­te a fi doar mers la pas liber. În timp ce ne plimbăm pe aleea impro­vi­zată a stadionului de pe „Copou”, cu ușu­rin­ță putem citi mirarea de pe fețe­le celor care ne privesc, iar îndată se au­de de un­deva „ce-au pierdut fetele ăs­tea aici?”.

După o tură de discuții și încu­ra­jări ca între două colege, Livia mă părăsește, iar eu încerc să înțeleg cît de departe mă aflu față de celelalte parti­cipante. La o lun­gime de stadion in fața mea, văd vreo zece fete alergînd ritmic, de par­că au avut de trecut printr-un casting dur, cu nenumărate repetiții și un regizor meticulos.

Ca puii la cloșcă

De fiecare dată cînd trec de antre­nori, aceștia, concomitent, strigă obser­vații fiecărei eleve în parte: „ține mîini­le mai sus!”, „nu ieși de pe culoar!”, „ți­ne pasul!”. Apropiindu-mă de linia de start, mă pregătesc moral și eu pentru o instrucțiune de acest gen, dar nu pri­mesc decît niște încurajări zîmbă­re­țe „Bravo fata, mai ai trei ture!”, „Hai, hai, hai, înainte”, îmi surîde un bărbat de vîrsta a doua, cu o privire prietenoa­să ascunsă. Alerg și simt cum se contrac­tă fiecare mușchi lipit de os, cînd termin a treia tură. Încerc din răs­pu­teri să-mi controlez respirația, dar flacăra care-mi arde gîtul devine tot mai in­su­porta­bilă. Fiind bine antrenate pentru astfel de în­cercări, fetele ajung la fi­niș una cîte una și se duc direct la profesorii lor, care le iau în primire și le inspectează cu grijă, cum face cloșca pu­ilor care au re­ve­nit după o scurtă aventură.

„Francesca, pune-ți ceva în spa­te!”, „Laura, scoală de jos, mamă!”, se tot agi­tă una din profesoare. E o femeie cu o siluetă perfect atletică pentru cei peste 40 de ani ai ei, calm așezată în scaunul său. Iar eu, știind că mai am de făcut două ture, îmi mișc picioarele de oțel din ce în ce mai greu.

După toate acestea, renunț la cur­să, chiar dacă am parcurs deja 80 la sută. Cu respirația ca a unui fumător ca­re a urcat patru etaje într-un minut, îmi zic numele și prenumele unuia din­tre an­tre­nori, care-mi dă o diplomă pentru par­ticipare cu semnătura primarului de Iași. Totodată, mă supun și controlului viguros strecurat pe sub sprîn­cenele fetelor. Plecînd de pe stadion ală­turi de echipa lui „Cuza”, strîngem tot mai mul­te guri căscate și exclamații ca­re se repetă de la un grup la altul. „Ia ui­te, și ăstora li s-au dat diplome!”

Daniela VORTOLOMEI