Cine-a jumulit curcanul

Astăzi, carnea de mistreț este prea uscată. Nici clovnii ăștia nu mă mai a­mu­­ză, îi trimit la spînzurătoare cu tot cu bu­că­tar. Și cu vînătorul cred, deși curcanul ăsta umplut te unge la suflet cînd co­boa­ră spre stomac. Intrîndu-mi de tot în ro­lul de mare boier, îmi iau cucoana de braț ca să participăm, deghizați cores­pun­ză­tor, la Balul Mascat organizat de către Aso­ciația Studenților Francofoni din Iași.

Strecurîndu-ne printre bucățile din ten­cuială care cădeau în valuri, la in­tra­rea în Sala Pașilor Pierduți, ne oprim alaiul în dreptul standului cu măștile lu­crate cu mai multă pasiune decît talent de către tinerii francofoni. Cum ar fi să ne recunoască lumea pe noi, înalții no­bili ai curții Tîrgușor, amestecîndu-ne cu gloata și căutînd distracție. Lăsăm to­tuși garda jos, aruncîndu-ne curioși pri­vi­­rea prin sala, în căutarea altor figuri fa­miliare, de același rang cu noi. Și cum tema era basmul, cupluri de fete și Feți Frumoși inundau pardoseala în pas de vals, cu zîmbetele întinse pe toată fața.

La vînătoare, cu harponul

„Ai băut multă apă astăzi? Nu? Vezi să nu te usuci atunci, sireno!”, strigă do­je­nitor, prezentatorul cu fracul strîns ta­re în jurul taliei. Se iscase o ceartă în centrul arenei, în jurul unui concurs. Ca­re mai de care voiau să își etaleze costumele, într-o întrecere a frumuseții, talentului actoricesc și abilitatea fină de a stîrni rîsete din mulțimea adunată ca o poteră în jurul concurenților. Ochii însă mi-au alunecat pe o creatură nemai­vă­zu­tă pînă atunci în societatea modernă.

Puțin ghebos, cu priviri speriate ca­re tresar la fiecare blitz, a intră în sală un om al peșterilor autentic. Obosit de în­tu­nericul cavernelor, purta la ochi o pe­re­che de ochelari de soare, iar părul îi aco­pe­rea, pe jumătate, tatuajul de pe spi­nare care înfățișează ultima bestie ucisă în lup­tă corp la corp. Dacă te-ai lua după burta ce-atîrnă peste cureaua care-i strîn­ge toga din blană de leopard, ai zice însă că e un pui de boier, pus pe șotii. Acesta era însă acompaniat de Fru­moa­­sa din pădurea adormită și de o Cruela timidă și roșu-aprins în obraz, însă n-are ochi decît pentru mica sirena Ariel, su­m­ar, foarte sumar, îmbrăcată. Încearcă să o abordeze, dar pînă la urmă se sperie și fuge înapoi în peștera de unde a ieșit, lăsîndu-l pe prezentator să-i strige nu­me­le fără rezultat și pe micuța creatură așteptîndu-l la parada costumelor.

Văzînd scena, chem birjarul și plec în fugă, în mijlocul festiviăților de premiere. Hotărăsc să iert vînătorul și să-l pun să vîneze leoparzi. Cu o blană mai maiestoasă decît cea a omului caverne­lor, mica sirena nu-mi poate scăpa.

Cătălin HOPULELE