Boala fără glas

Părinţi grăbiţi fug de colo-colo în sala de urgenţe a Spitalului Cli­nic de Urgență pentru Copii „Sfîn­ta Maria“. Pe holul de la parterul spita­lului se aude doar gîngurit de copii şi paşi mărunţi de oameni care sparg atmosfera apăsătoare. Rîndul de la „Urgenţe minore” se întinde pe tot holul, pînă la ieşire. Pe două sca­une, cu bagajele trase lîngă picioare, o bu­nică îşi strînge nepotul în braţe şi îi arată cu degetul spre televizorul des­chis pe un canal de desene anima­te, însă acesta este mai atras de sticla de suc goală pe care femeia a ascuns-o în sacoşă. Băiatul se joacă întruna cu fermoarul gecii și pare că încearcă să spună ceva, dar nu reușește să ar­ti­cu­leze cuvintele. Îmbrăcat sport, cu o că­ciulă și niște cizmulițe roz de fete, trage de bunica lui, căutînd aten­ţie. Femeia îi ia mîinile în ale sale şi le sărută cu dragoste părintească. De cînd a venit pe lume nepoţelul ei, Maria nu-l scapă din ochi o clipă. „Ma­ma lui l-a născut la 15 ani și apoi s-a dus în străinătate. Nu a mai ve­nit de atunci și nici la telefon nu-mi răs­punde, nu se interesează de copil”, spune bătrîna dezamăgită. Iar bă­ia­tul îi răspunde sărindu-i în braţe.

Grija ca mod de a trăi

„De multe ori, cînd eu mă tre­zesc, el abia adoarme sau îl găsesc noap­tea jucîndu-se prin casă”, adaugă aceas­ta şi-mi spune zîmbind cît de energic e băiatul. Mai face schimb cu soțul său, dar de cele mai multe ori, ea are grijă de el. În ciuda simptomelor evidente, nimeni nu știe să-i spună de ce anume suferă Adrian, în afa­ră de faptul că nu aude și nu poate vor­bi, deşi a fost cu el la mulți doctori din țară. Au venit la Iaşi îndemnaţi de îndrumătorii de la şcoala specială din Rădăuţi pe care Adrian o ur­mează. I-au spus Mariei că programul de recuperare nu dă roade. Colegii lui se înţeleg prin semne şi au dezvoltat bine acest limbaj, însă el nu ştie să se ceară nici la baie. „Încă îi mai pun pampers”, îmi spune bu­nica, ferindu-și baticul care îi aco­perea gura.

Acum a venit la Iași să-i facă un tomograf pentru că mintea nu îi funcţionează la fel ca a celorlalţi co­­pii de vîrsta lui. Unii medici au spus că e posibil să aibă autism, dar e cu neputinţă, căci energia sa debor­dan­tă și dorința de afecțiune spun alt­ceva. Tratarea bolii este cu atît mai di­ficilă cu cît nici femeia, nici soțul ei nu primesc pensie, iar copilul nu be­neficiază de niciun fel de ajutor din partea statului, chiar dacă au fost de­puse actele necesare.

E rîndul lui Adrian să intre în cabinet. Doctorul de gardă o în­trea­bă pe bunică ce problemă are bă­ia­tul, în timp ce citeşte biletul de trimitere. „Dar dumneavoastră nu trebuie să fiţi aici”, îi spune femeia în halat alb, ridicînd uimită din sprîncene. „Tre­buie să ajungeţi la neuropsihiatrie, care este în ce­lă­lalt corp al spitalului”, adaugă me­dicul şi îi explică cum să ajungă. Dezorientată, bunica îşi ia nepotul de mînă şi speră să fie in­ternat, altfel nu au unde să rămînă în noaptea asta. Cei doi nu sînt singurii pacienți trimiși de la un doctor la altul. Adrian și bunica sa nu sînt nici la primul și probabil nici la ultimul lor drum la medic. Însă faptul că medicii se întrec în a pu­ne diagnosticul greșit îi poate fa­ce ca data viitoare să rămînă aca­să.