Bîlciul bizonilor

„Bă, aici pute a balegă”, îmi spune Bogdan, imediat cum intrăm printre cor­turile din Piața Unirii. Doi polițiști în veste reflectorizante aproape că bat un om al străzii, și el aparent pus pe fapte mari, că-l văd plecînd nervos, cu o țea­vă de metal în mînă. Dar cei doi comunitari nu se lasă și se reped du­pă el, îl iau de cîte o toartă și-l duc înspre Lăpușneanu. Curios, mă iau du­pe ei, și-i văd telefonînd în parcarea din spa­te, probabil pentru dubă.

Dinspre scenă se aude muzică hou­se, pe care dansează absent cîțiva ti­neri, în grupuri, dar cu fețe atît de plictisite de parcă doar ce li s-a stricat televizorul. În rest, oameni ai străzii se plim­bă de colo – colo, poate, poate or mai găsi vreo pulpă de pui sau un antricot de bizon. Ceilalți așteaptă concertul cu Șuie Paparude pentru că, e clar, azi nu mai e mîncare. Revenim mîine.

Ziua 2, pulpa 100

Nu știu dacă să rîd sau doar să fiu scîrbit. Pe scena mare, o bucătăreasă-și laudă mușchiul de bizon pe care doar ce l-a dat cu sos de zmeură și vreo 40 de oameni ai străzii stau în față, sa­li­vînd și așteptînd și ei o bucățică. Îm­pre­ună cu un sommelier, femeia discu­tă despre fel de fel de bucate și vinuri alese în fața a unor oameni care se bu­cură și la jumătate de pîine și-un pateu.

Din cînd în cînd, după ce mai zice despre cum a mai dat cu un strat de za­hăr sau cine știe ce sos ciudat pe bucata de carne, femeia întreabă: „Sînteți mulțumiți?”. Și toți, în cor și flămînzi, „Daa”, abia așteptînd să primească și ei ceva. Iar ea, mîndră, „ei, știam eu c-am să vă încălzesc”. „Vreau să vadă toată lu­mea, să știe”, spune bucătăreasa, și din spatele meu, un bărbat cu haine pră­fuite și ochii mari se-apropie de sce­nă. Pe fundal se aude o melodie alertă, su­ge­rînd că gătitul se petrece-n contra­timp.

Toată crema și tot sosul Iașului sînt aici. Printre oameni se plimbă parșivul de la gară, țiganul cu papagal ghicitor de noroc. Pe lateral, cei care au reușit să strîngă cîțiva lei stau grupați în frig la mese și mănîncă pulpe de pui și fripturi de la tarabele din jur. Alții stau pe bănci sau în picioare cu cîte o doză de bere sau un pahar de vin fiert și doar privesc, fără vreo urmă de sentiment pe față. Singurul mai fericit e-un cîine care tot mestecă ceva, probabil doar ce-a venit din culise.

„Hai să vedem dacă e gata muș­chiul de bizon”, și oamenii se-apropie de gardul care-i desparte de scenă. „Dar civilizat, vă rugăm”, adaugă sommelie­rul. Acum se-aude sunet de bucium din boxe. Fiecare primește o farfurie de plas­tic cu cîteva bucățele de carne. Unii le halesc dintr-o înghițitură, alții în­cearcă să tragă de ele, să dureze mai mult, la sfîrșit toți se întorc iar spre scenă. Mulțumită de sine, bucătăreasa vrea să dea și-o maximă: „Mîncarea es­te singurul martor exact al ci­vi­li­za­ți­ei.” Da­că civilizație a văzut ea la evenimentul ăsta, clar a pus prea mult vin la bizon.

Ioan STOLERU