Ușa după care găsești ajutor

„Ce știi tu ce e bine pentru mi­ne?” ar întreba-o un pacient sceptic care ar veni în cabinetul psiholo­gu­lui Andra Dumitrașcu. Tînăra fe­me­ie cu privire înțelegătoare i-ar ex­pli­ca faptul că un om de 28 de ani are ca­pacitatea de a-i înțelege proble­me­le și de a găsi o soluție, dar mai întîi trebuie ca cel care vine în cabinet să fie conștient de acestea. Se lovește des de percepția oamenilor care nu fac diferența dintre psiho­log și psihiatru.

La fel se întîmpla și cînd era con­silier școlar la un liceu din Iași. „Unii copii își făceau programare și după îmi ziceau că nu mai vin la ca­binet pentru că le este frică de ceea ce o să spună colegii. Încep fel și fel de glume”, spune zîmbind amintindu-și perioada cînd preda ore de psihologie liceenilor. Încă din facultate s-a gîndit că nu va fi consilier școlar, dar necesitatea a dus-o fix acolo. Îi place să lucreze cu co­piii, iar pentru cei care vin la cabine­tul său de pe Bulevardul Carol I le pregătește jocuri și programe de aca­să, dar nu tot timpul ceea ce face îi este necesar cînd se întîlnește cu co­piii pentru că situațiile sînt mereu altfel decît își imaginează ea.

În căutare de răspunsuri

„Sînt lucruri care mă atrag să ră­mîn aici”, spune cu un ton hotărît și cu vocea în care accentul este pus me­reu pe litera „r”. Străinătatea nu este o soluție pentru ea și nu a fost niciodată. Preferă să nu ia exemplul foștilor ei colegi de facultate și să rămînă la Iași pentru că aici gă­seș­te „o mulțime de opțiuni de prac­tică și modalități de dezvoltare”.

În clasa a șaptea s-a decis să fa­că psihologie și mai întîi să afle răs­punsuri la întrebări la care nimeni nu vroia să-i răspundă. Și-a dat sea­ma că este o necesitate să vorbeas­că despre emoții și perioadele grele din viața ei. „Pe tata nu l-am cunoscut pentru că a murit atunci cînd aveam cinci ani”, spune în timp ce obrajii nefardați prind culoare. Cînd vorbește despre mama ei, o­chii mari și negri țintesc tavanul și peretele alb. „Mi-aș fi dorit să fie mai mult prezentă, nu fizic, ci senti­mental”. Iar acesta este motivul pentru care a ales să fie psiholog. Vrea ca oamenii să găsească răs­pun­suri la ea, dacă cei dragi nu pot sau nu vor să acorde timp întrebărilor copilărești.

Astăzi studiază printre altele și ge­loziile dintre frați, un fenomen foarte des întîlnit, cu care s-a confrun­tat chiar și ea. Un sentiment care i-a influențat copilăria, dar a reușit să treacă singură peste asta și de a­ceea acum îi ajută pe alții să facă la fel.

Își amintește cu plăcere de va­can­țele la bunici alături de cei doi frați și de cum s-a apropiat de cel ca­re este mai mare decît ea cu doi ani atunci cînd a venit la faculatate. În­să acum îi analizează cu ochii unui psiholog, iar atitudinile lor, fleg­ma­­tică și colerică, nu sînt compatibile cu firea ei visătoare.