Un atelier divin

„Oricare dintre voi îmi spune în mo­mentul ăsta, cu schița în față, ce piesă este asta, îl angajez pe loc”, așa îi ta­chi­nează Radu Nicolae pe studenții de la Fa­cultatea de Mecanică din Iași, să-n­vețe pas cu pas cum lucrează un maistru în­tr-un atelier mecanic. Mai întîi studiază desenul, apoi își face loc printre toate fierătaniile de care n-are nevoie, alege piesele și muncește pînă cînd îi iese ceva. Sau cel puțin așa încearcă in­gi­ne­rul să le explice studenților care vin și fac practică pe utilajele și sculele sale și ale colegilor săi.

„Majoritatea vin cînd au de făcut practică sau vor să lu­cre­­ze la proiecte de licențe și atunci mă mai bag și eu să le zic una, alta, dar ni­ciodată nu i-am lăsat cu aparate la care nu se descurcă, cînd văd că nu reușesc să facă ceva, le dau să execute o piesă după o schiță”.

Radu este, de profesie, lăcătuș me­ca­nic, dar de cînd a ajuns să lucreze pe lîngă învățăcei și profesori universitari s-a specializat atît în freze, aparate auto și hidraulică, ca un reparator universal. Timp de cîteva săptămîni primește prin­tre ei grupe și generații de ucenici, care din cînd în cînd se aventurează mai de­parte decît le permite mîneca și rămîn dezveliți pînă la cot. „Majoritatea vin cînd au de făcut practică sau vor să lu­cre­­ze la proiecte de licențe și atunci mă mai bag și eu să le zic una, alta, dar ni­ciodată nu i-am lăsat cu aparate la care nu se descurcă, cînd văd că nu reușesc să facă ceva, le dau să execute o piesă după o schiță”, îmi spune aspru lăcă­tu­șul. Cînd îl vezi prima dată, cu halatul al­bas­tru și șapca acoperindu-i ochelarii, n-ai zice că Radu este un om care să aibă prea multă răbdare cu tine. Dar ori de cîte ori vreun student i-a cerut sfa­tul pentru un proiect, nu s-a sfiit să-l ajute. Asta și pentru că, în timpul său liber, in­gi­nerul lucrează la propriile sale me­ca­nis­me.

Este căsătorit și împreună cu socrii săi crește o viță de vie, de care este foarte mândru. În fiecare toamnă îi ajută să culeagă struguri, pe care apoi îi stoarce și face must, însă s-a săturat să tot învîrtă cricul de fier. „Am vorbit cu băieții și patronu de-aici și le-am zis ce aș vrea să fac cînd mai am timp liber. Ei n-au avut nimic împotrivă, chiar păreau fericiți că s-a gîndit cineva și la spatele nostru cînd tragem de zdrobitoarea aia. Folosind un motor electric, am reușit să meșteresc în atelier un zdrobitor de stru­guri automat, care culege boabele și le stoarce de unul singur”, îmi poves­teș­te ștrengărește Radu. E mulțumit că de-acum înainte nu mai trebuie să aș­tepte ore, chiar zile, cu beșici la mîini pî­nă să guste un pahar de vin. Un singur lucru l-a păstrat din planul original al aparatului, butoiul de lemn, care ar tre­bui să fie preferabil de stejar deoarece „nu crapă sub presiunea zdrobitorului și îi dă o esență tare băuturii”.

Toamna trecută a adus și cîteva sti­cle colegilor săi de prin atelier ca să-n­cerce din prima producție a mașinăriei sale. Dacă le-a plăcut sau nu, încă nu și-a dat seama pentru că în atelier vorbesc des­pre mecanică, familie și studenții care le-au trecut pragul. „Ne mai facem timp și de altele, dar aici cînd ai venit te ocupi doar de ce ai în față, probleme de acasă le lași pentru pauzele de țigară”.