Tîrnăcopul lui tataia

Pe șantierul din Tătărași a pus stă­pînire primăvara înghețată. Dacă oa­me­nii aleargă spre magazine ca să se ascundă de vîntul aspru, nea Dorel se plim­bă în jurul pămîntului proaspăt rî­mat, cu mîinile în buzunar și cu fesul dea­supra urechilor, fes pe care nu-l va da jos pînă de Sfîntul Gheorghe. „Da­că îți place, meseria de șantierist nu es­te grea. Tot ce contează e să te pa­sio­ne­ze ca orice altă pasiune: electronica, șo­feria și așa mai departe”.

Dorel are privirea blîndă a unui bu­­nic tînăr. Puțin trecut de 50 de ani, l-a prins ultima zi de „vacanță” impusă de vre­me pe șantier, verificînd utilajele și stadiul lucrărilor. „De luni începem trea­ba și stăm pe tușă din decembrie”, spune acesta puțin abătut. De fiecare da­tă cînd uită ce voia să spună, își îm­pin­ge cu două degete fesul de pe frun­te, își șterge transpirația și îl înfundă pe creștet și mai tare. Pînă la urmă, el n-a stat degeaba cît n-a putut lucra la șan­ti­erul care se întinde în spatele său, doar că n-a putut fi cu băieții din e­chi­pă cu care este „ca într-o familie, tata cu copiii, chiar și patronul noi l-am botezat și-i spunem «tataia». Tataia și mamaia, ei au grijă de noi și noi facem trea­ba pînă la capăt”, spune el cu un zîmbet care i se întinde pe toată fața.

Munca nu prea l-a lăsat să stea a­ca­să, dar nu se plînge. Leafa e bună, ai lui sînt mulțumiți, băiatul de 25 de ani lucrează și el în Carrefour și își poate în­treține astfel liniștit familia. „Totul se limitează în orice la salariu, la bani. Să putem supraviețui. Acum am 15 mi­lioane oficial, fără bonuri de masă. Cu orele suplimentare și ziua de sîmbătă, a­junge și la 18. Dar îmi place, tare mult. Chiar dacă plouă, chiar dacă e prea cald, e tot o plăcere. Dacă acuma îmi e frig, cînd ajunge ziua de salar și văd că sînt bă­nuți am uitat de frig, am uitat de căl­du­ra toridă a soarelui”.

Dorel e de meserie tîmplar, dar a re­nunțat în 2005, cînd s-a închis fabrica de lemne din Bîrnova. Și cum în ochii lui, meseria de dulgher se a­sea­mă­nă cu cea de tîmplar, s-a recalificat și de atunci a muncit cu firma lui „tataia” și în Moldova, la Suceava, Boto­șani sau Iași, dar și în Oradea sau Arad. Soția acasă îl înțelege dacă vine tîrziu și nu își face griji, doar au lucrat amîndoi pe șantiere cîțiva ani, însă ea s-a lăsat în 2003. Oricum ar fi, pa­tro­nul stă „pînă noaptea tîrziu, cînd plea­că ultimul om pleacă și el. Exact cum e căpitanul corabiei. El pleacă ultimul”, spune Dorel și zîmbește. Dacă pri­mă­va­ra i-a adus bani să ducă acasă, pe „bu­nic” vremea nu-l deranjează, doar „vîntul e mănos”.

Cătălin HOPULELE