Timpul din mîinile lui Ion

„Vă spun eu că omul încă nu a descoperit roata. Poate doar axul roții, dar pînă la roată mai avem”, ne spu­ne Ion Cristea, stînd pe un scaun, cît mai aproape de roțile zimțate ale ceasului din turnul Palatului Culturii. A adus cu el, aici în pod, vreo zece turiști cu­rioși pe care tot îi îndeamnă să meargă și mai jos ca să vadă camera unde se află greutățile orologiului care se ri­di­că la fiecare 12 ore trecute și, mai a­poi, să urce la ultimul etaj pentru o pri­veliște cît mai frumoasă. De peste 30 de ani, vine în fiecare zi aici pentru a verifica ticăitul ceasului uriaş, mai ales că, spune el, înainte zona era închisă publicului. În anul 1984, zile la rîndu, el împreună cu o echipă de „șase-șapte băieți buni” l-au montat piesă cu piesă, au construit o cale de acces solidă și au deschis porțile spre turn. În cîteva secunde se aud su­ne­te­­le puternice ale uriaşului ceas, iar Ion Cris­tea se oprește din a vorbi şi as­cultă cu a­tenție parcă pentru a verifica da­că su­netul este la fel.

Slujește timpul de cînd era mic. Cînd mai găsea în sertarele de acasă cîte-un ceas stricat îl demonta pînă cînd afla ce problemă are. A crescut într-un sat din Bacău, iar cît era ziua de lungă repara ceasuri alături de ve­cinul său şi, din cînd în cînd, îi mai pica în mîini şi cîte un aparat de radio. La liceu, atît colegii cît şi profesorii mer­geau la Ion pentru a le da de cap ti­că­itoarelor stricate.

A ales să studieze la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi şi chiar dacă facultatea pe care a ales-o nu avea nicio legătură cu pasiunea lui, a primit atunci un cadou special. „Un angajat, sau nu știu ce funcție avea, mi-a dat un pistol de lipit, la vremea aia era foarte rar. L-am folosit să repar aparatele radio. Și acum îl mai am”, îmi spune bătrînul în timp ce îşi mi­jeşte ochii la cadran. Își aduce aminte că în facultate îşi petrecea nopţile re­pa­rînd ceasuri, iar dimineaţa mer­gea la cursuri ori laboratoare. Îmi spune că era neobosit, iar după toate astea, pe lîn­gă cursuri, mai şi citea cărţi despre mecanică.

Este conştient de faptul că a ră­mas una dintre puținele persoane din țară care sînt atestate ca expert în me­canică fină și orologie şi chiar dacă a avut mulți ucenici pe care i-a învățat, nu prea s-au găsit mulţi care să-i calce pe urme. „Omul nu poate trăi din pasiu-ne și de aceea mulți au ales să plece fie în altă țară, fie să-și ia alt loc de muncă”. Şi-a făcut ucenicia cu Dimi­trie Vicovanu, unul dintre cei mai renumiți ceasornicari din America. „Eu și cu Vicovanu am fost colegi, multe ziare au scris despre el că e ro­mânul care dă ora exactă la New York”.

De ani buni repară ceasurile turn din Moldova şi îmi povesteşte a­muzat că are în plan să lege Palatului Culturii la sateliți și, printr-un sistem GPS, să arate automat ora exactă. „Tatăl meu mi-a spus că tot unde mi-a plăcut am ajuns și a avut dreptate. Cînd am în mînă un ceas pe care-l fac să meargă e ca și cum aș fi dat din nou viață cui­va”.