Soldat în armata lupilor

Mirel nu regretă nimic din ce-a făcut pînă acum. A plecat de acasă și a renunțat la liceu, iar la 16 ani s-a înrolat în „armata camionagiilor”. „Am luat cea mai mișto decizie din viața mea. Să mă însor fără acte cu o fătucă. O iubesc și acuma chiar dacă ne-am despărțit”. Îi duce dorul nu­mai uneori, cînd vine obosit din cur­să și „nu are cine să-mi pună o ciorbă pe masă”.

Îmi spune în șoaptă că din vina lui a plecat concubina, „că beam mult și eram mereu plecat în cur­să”. De dimi­nea­ță pînă după mie­zul nopții făcea drumuri prin țară cu TIR-ul încărcat cu băuturi spirtoase. Din Cons­tan­ța, prin Brașov, Iași, Bacău, Su­cea­va și cînd apuca, Man­galia. „E­ra simplu atunci. Le lăsam în fața magaziilor și de acolo le cărau alții. Acuma… s-au boierit toți. Vor să le duc eu pînă înăuntru, să le pun pe raft cîteodată. Porci!”, se enervează Mi­rel. Azi a plecat de aca­să cu o promisiune în minte: nu mai bea pînă după Paște. Se tot foiește pe sca­un și soarbe în scîrbă din cafeaua neagră. Nu-i place de­loc.

Camion pe două roți

„Meștere, adu o bere. Mai urc cî­te­odată băut la volan. Nu tare, nu beat de tot. Amețit așa, cît să mă dezmorțesc”, rîde șoferul. Pînă să ajun­gă din Botoșani în Iași a mai „servit” un pahar de țuică, două cea­iuri și un sfert de vin. „Dar duc mai mult… ”, îmi spune serios, încruntat. Probleme cu „polițaii” a avut numai de două ori, „și atunci, din vina lor, nu a mea”. Odată, acum vreo trei ani l-au oprit și l-au pus să urce mașina pe cîntar. „Nu aveau dreptate cînd mi-au zis că e supra­în­căr­cată. Ce, doar eu nu știu ce conduc?”, se ener­vează șoferul. La nu­mai trei săp­tă­mîni l-au tras pe dreap­ta pentru că „mergeam ca în zig-zag”. Nu băuse mult, „numai două sticle de vin, dar eram obosit și mahmur”. Cu o zi îna­in­te oprise pe la Hanul Ancuței, unde a dat ta­man peste niște pet­re­că­reți generoși. „M-au pus la masă și am băut pînă m-au tîrît într-o ca­me­ră. La cinci și jumate am plecat în cursă”, se bate cu pumnul în piept Mirel.

Comandă și a doua bere, deși azi voia să rămînă „treaz ca un lup. La mine asta e regula de viață. Dacă adorm, mă prăpădesc ca bursucu’, că mi-e somn mereu”. Ziua o începe cu un ness tare, fără zahăr, pe care nu-l termină niciodată. Fumează o singu­ră țigară pînă la filtru și pleacă „unde scrie pe foaia de comandă” Se spriji­nă într-un cot și termină po­ves­tirea „care era să mă lase fără carnet”. „Îs mai tîmpiți ăștia cu uniformă aici la voi”.

Cînd s-a văzut dat jos din ma­și­nă și obligat să sufle în detector și-a spus în gînd că „e ultima oară cînd beau pînă ce mă îmbăt”. La nici trei zile după incident „aproape m-au internat în co­mă alcoolică”. „Să mai beau?”, mă întreabă ne­du­merit. Nu ezită. Comandă încă o be­re și plătește. „M-am cherchelit un pic” și dă să se ridice. Nu poate. Se așază la loc, își suflecă mînecile și tra­ge aer în piept. „Hai, Mirule, bă­die, hai!”, se îmbărbătează. „Știi ce-mi doresc? Să nu fac accident, iar dacă mă bate Dumnezeu și fac… Atîta pa­gu­bă. Poate o să tresari tu cînd o să af­li c-am crăpat. Alt­ci­ne­va, n-are ci­ne. Tu și cu porcii ăia de la magazie”.

Adriana ZĂVOI