Slujba dintre niveluri

Etajele corpului A de la „Cuza” par să fie elastice. Se dilată într-un la­bi­rint spiralat cînd urci scările, studențește și se contopesc unul într-altul da­că intri în liftul spațios care-și des­chi­de ușile la parter și așteaptă.

Doamna Violeta așteaptă lumina butonului de pe panou, ca să urce după cî­te un „mușteriu” obosit. Vorbește la te­­lefon, cu un zîmbet matern și tresare cu privirea cînd apare un profesor. Îna­inte ca ușile să se închidă. „Între două e­taje poți cunoaște o viață”, mi-a măr­tu­risit ea cu o înțelepciune firească, „de­pinde numai de om”.

De 17 ani a văzut generații trecînd pe lîngă ea, mai întîi de după vitrina cu bunătăți de la cantină, apoi din sălile și culoarele Facultății de Drept și acum prin ochiul ușii de lift. Îi erau dragi oamenii de la Drept, care o mai salută și acum și-o întreabă de sănătate. „În 2006 am plecat de acolo pentru că… am căzut de la geamul decanatului și, eh, am avut trei coaste rupte și coloana toată s-a nenorocit”, oftează doamna Violeta, sprijinindu-și mîna pe pi­cio­rul stîng, rănit și el, acum 6 ani.

Cubulețul metalic în care locuiește de atîția ani, nu-i o gazdă primitoare. E prea singură uneori și nici cărțile nu-s de ajuns cînd inima îți bate la gînduri vii și nu ai cu cine să le împarți. Nici de ajuns nu-i ușor, ai nevoie de cursuri spe­ciale, iar doamna Violeta știe mai multă mecanică decît un boboc de Fi­zică. Și e mîndră de copilele ei, pentru ca­re muncește și pentru care s-a o­biș­nuit, „mai mult psihic”, cu drumurile pe verticala casei liftului. „E greu pînă te adaptezi. Acum, decît să-mi cumpăr mie ochelari ca să citesc aici, mai bine-i cumpăr fetei cărți” , îmi spune, calcu­lîndu-și, aievea, întîietatea.

Își amintește de toți și toate și știe că și ea a stăruit în mintea mul­to­ra. „Cînd am venit eu, toți de pe aici erau copii, acum au familii, am crescut și îmbătrînit împreună și de asta nici n-am pleca””.

Mîi­nile și glasul de mamă îi tre­mură în­trucîtva cînd se întreabă dacă ar fi fă­cut altceva în viață, poate mai mă­reț, poate mai departe. Dar „toate au vremea lor și-acum… regrete sînt, dar nu mă macină”. Doamna Violeta îi iubește pe toți din priviri și-mi spune cu naturalețe că„trebuie să știi să urci și să te cobori la nivelul fiecăruia”. Din gîndurile și sufletul ei culegi o înțelep­ciune și-o dragoste dictată, parcă, de singurul mare drum pe care îl tot face de ani și ani, cu liftul acesta plin de oameni și povești.

Anca TOMA