Salvarea vine cu berea

În 1960, cînd doamna Filip s-a mu­tat în Iași, militarii încă lucrau la blocurile de pe strada Păcurari, mai jos de Biblioteca Centrală Univer­si­tară „Mihai Eminescu”. Aparta­men­tul pe care și l-a ales, la parterul u­neia dintre „vilișoarele” de lîngă Școa­­la „Petru Poni”, era așezat vizavi de fosta fabrică de bere, de unde lua o dată pe lună cîte un dar pentru doc­torul care o îngrijea. „Pînă la re­vo­­luție era tare bună, venea lumea și stă­tea la coadă pentru o sticlă de bă­u­tură proaspătă”, povestește bătrîna ară­tîndu-mi pe fereastră cît de mare era coada. Pornea de la portar și se o­prea lîngă o potcovărie renumită, ac­tuală benzinărie Lukoil, unde că­ru­țașii își aranjau caii.

Alături, angajații fabricii ame­na­ja­­seră din niște țevi un fel de bănci pentru petrecăreții care veneau să se o­dihnească lîngă o halbă. „Numai că pe atunci nu se aștepta să vină os­pă­ta­rul să te servească. Îi spuneai cît vrei, aducea cănile și ți le umplea cu fur­tunul. Se răsturnau butoaiele, se pu­nea la robinet furtunul și de acolo se alimenta lumea”, își amintește bă­trî­nica zîmbind. Pe partea cealaltă, pri­măria încă nu dăduse case ți­ga­ni­lor care se stabiliseră în centru, nu­mai o familie de cizmari bătrîni se re­tră­sese în spatele blocurilor. Acum s-au mutat cîteva perechi cu copii, „care și săptămîna trecută mi-au fu­rat o perdea bună de pe sîrmă”.

Grîul din butoaie

Muncitorii lucrau în ture și ve­neau în Păcurari cu tramvaiul, care se tîrîia de la casele vechi din zonă pî­nă în partea cealaltă a orașului. Angajații descărcau mar­fa cînd ajungeau ca­mi­oa­nele încărcate cu grîu, po­rumb și orz, și apoi seara, al­ții urcau butoaie în ma­șini mari care plecau în țară. Se căuta berea lor pen­tru că „era ieftină și foar­te bună. Eu lucram a­lă­turi la o fabrica de texti­le iar colegii mer­geau noap­tea și adu­ceau bere ne­filtarată în bi­doa­ne. E­ra grasă și rece”, își a­min­tește bătrînica.

Între timp, se auzea că fabrica din Iași are ce­le mai mari beciuri din ța­ră și cele mai cochete în­că­peri. Ce e drept, doamna Filip a fost chiar salvată în 63 de telefoa­nele din încăpere. Pe atunci nu e­ra nici unul în zonă și în­tr-o seară, cînd băiatului ei a făcut temperatură mare a tra­ver­sat strada și a cerut ajutor de la portar. „Am alergat și m-am dus la dînsul să dau te­le­fon la sal­vare, numai că nici la poar­ta la el nu func­țio­na și ne-am dus înăuntru prin niște birouri mari pî­nă am găsit unul de la ca­re am chemat ambu­lan­ța”. Ne ri­di­căm de pe pat și ne uităm pes­te drum. A­cum în căsuța din care oa­­menii păzeau fa­­bri­ca s-au aciuat o haită de cîini, iar lîngă, numai doi pe­reți din care cad că­ră­mizi și pe care cresc bu­ru­ieni, mai a­min­tesc de ce­le trei clădiri mari care pu­neau berea în mișcare.

Iulia CIUHU