Regi și regine de pe alte continente

Pe terenul de sport din Sala Po­li­va­lentă nu se mai bate nici o minge sîm­băta asta. Totuși, nu e cu nimic mai li­niș­tită încăperea. Doar iureșul galeriilor a fost înlocuit de un murmur pe mai bine de 40 de limbi, iar grija jucătorilor a fost strămutată dinspre porțile ce stau de strajă în două capete ale sălii pe mă­su­țele lucioase aliniate pe culoare. De fapt, întregul teren e o mare tablă de șah, în roșu și albastru, cu 26 de casuțe pe li­nie și tot atîtea pe coloană.

Sub vălul lung de steaguri agățate de reflectoare e-o gălăgie copilăroasă ames­te­cată cu emoții. Din freamătul de pi­cio­ru­șe agitate și mîini fluturate în aer, pe­sem­ne ca să direcționeze mulțimea, poți cu­le­ge cîteva voci străine și multe priviri ne­dumerite. Șahiștii de-o șchioapă adunați din colțuri de lume se uită pierduți în un­ghe­rele sălii, deja rătăciți de părinți și în­dru­mători. Așa că aceștia, deși rugați să „pof­tească în tribune”, încep să se a­du­ne prin­tre mesele pe care stau, ne­miș­cate, table de șah cu piese mărunte și nu demult lustruite.

Pe coloana de lîngă gradene, ju­că­to­rii de 17 ani au priviri concentrate, țin­tu­ite în fiecare din figurinele ce-și aș­teap­tă traseul. Cu cît îndepărtezi pri­v­irea, spre ce­lălalt capăt al sălii, scad și vîr­stele și emo­țiile, căci micuții zîm­besc cu o in­con­ști­en­ță drăgălașă și par a se ju­ca, detașați de ten­siunea concursului.

Prima mutare, în alb

Participanții români au venit parcă mai din timp, căci stau deja de ceva vre­me pe băncile de lemn vopsit. Însă nu-și discută strategiile, nici nu par să se tea­mă de culoarele în alb-negru pe care ur­mează să plimbe pionii. Emoțiile care se simt de la intrare nu sînt ale lor. Pă­rin­ții sînt cei care-și stăpînesc, cu greu dar de nevoie, agitația, scoțînd din ce în ce mai des șervețele parfumate din poșete ca să domolească broboanele ce li se pre­ling pe frunți.

„Voi sînteți speranța șahului mondial”, declamă Constantin Dumitriu, pre­ședințele Federației Române de Șah, cînd sala e deja prea plină și respira­ți­i­le prea înfierbîntate ca să se mai audă clar vocea din microfon. Iar cînd „al­bi­lor” li se dă dreptul la prima mutare, cei mai mici dintre jucători sînt cei care-și păstrează zîmbetele pe buze, nestin­ghe­riți de arbitri ce se plimbă printre mese.

Piesele se rearanjează pe tablele mici și cînd unii întîrzie să mute, ceilalți con­curenți se plimbă printre mese, năs­co­cind parcă în minte strategii de împrumut. „O să cîștige, el are pionul mai în față. Pare să fie în avantaj”, o liniștește Mihaela, o fetiță de nouă anișori, pe ma­ma lui Alex care-și urmărește mîndră copilul pe ecranul unei camere video. Mihaela a cîștigat deja și poartă pe ge­nunchi foaia cu toate mutările. Cînd mî­nuțele se ridică în semn de „ok”, pă­rin­ții aprind aparatele de fotografiat și șterg lacrimi involuntare.

E cald în Sala Sporturilor și zum­ze­tul crește și descrește din vreme-n vre­me. „A cîștigat deja regina, vezi?”, se ridică o mămică de pe bancă, întinzînd mîna spre un pitic de la o masă în­de­pă­r­tată. Din runda 1 mai este mult, căci sa­la e încă plină și la mese mințile încă se mai aprind, încălzite de cîte-un tricou pe care stă scris „champion”.

Anca TOMA