Quijote va muri la fix

De cîțiva ani buni doarme prost, fără să viseze. Mănîncă prost – numai „junk-food”, întîlnește oamenii prost – le desface șireturile sufletului, după care se descalță de ei și-i lasă la intrare, să-l aștepte. Muncește însă bine – în timpul serviciului, adunat undeva într-un birou de la Continental, urmărește toate episoadele din „Prietenii tăi” și din „Seinfeld”. Și-a lăsat barbă și părul i-a coborît pe umeri, ca unui boem, care și-a impregnat pe coate toate scrijeliturile de pe mesele unor bodegi triste.

Dar nu din bodegi are șanțurile adîncite în piele. De fapt, Cătălin, la cei 35 de ani, e un animal de bîrlog. Urmele de pe piele îi apar dimineața devreme, după ce se tîrîie din fața calculatorului, în pat, să adoarmă. Sînt de la marginea biroului. Are jocuri cu samurai și jocuri de strategie pe calculatorul lui. Se ghemuiește în fața monitorului imediat ce și-a înfulecat porția de junk-food. Așa începe el să trăiască în fiecare zi. „Nu-i grav”, își spune, și nici n-ar părea cuiva că-i ceva de speriat să te priponești de calculator.

Cine vede mori de vînt

Numai ei, prietenei lui, i se pare așa. Iar atunci, ca să scape de privirea femeii care îl sîcîie petrecîndu-l de parc-ar pleca la război, iar nu pe un scaun, ceva mai departe de pat, își îndeasă căștile pe urechi. Se luptă și rîde. Trec cinci, șase ore iar Catălin rîde ca mai înainte. Pleacă să-și ia o bere. E seara și ea se preface că doarme. El știe că îl așteaptă și asta îl agasează. Dimineață are de purtat un război virtual. Așa e jocul de strategie. A avut la început doar un sat. El a cumpărat „resurse”, l-a hrănit, a cucerit alte sate, iar acum are aproape un imperiu. Trebuie să aibă grijă de el. Cineva din State l-a provocat.

I-a incendiat o fortăreață. Dacă la ora patru dimineața fix nu va fi prezent on-line să-și poarte războiul, atunci va pierde agoniseala. Ea nu înțelege, cu toate că a trecut prin asta de nenumărate ori. Nu-i intră în cap că-i un „joc pe bune”, în care ai de semnat tratate de pace, de parteneriat, de purtat războaie, și toate programate, la oră fixă. Uneori e cinci dimineața, alteori, ora prînzului, fără pauză de sîmbătă ori duminică. El e un responsabil. De asta nu poate să adoarmă cu ea, de asta n-a putut să plece cu ea la plimbare în alte dăți, de asta nu i-a spus „la mulți ani”, de asta n-o să meargă nici la mare. Fiindcă nu-și poate lăsa de izbeliște responsabilitățile. El are de crescut un imperiu, la ore fixe.

Oana OLARIU