Portretul artistului, după ureche

„Aburii care ne ieșeau pe gură odată cu sunetele, în timp ce tremuram de frig” în timpul comunismului, nu au fost o piedică în calea re­pe­tițiilor clubului de canto Richard Oschanitzky pe care Romeo Cozma l-a înființat în 1979. De-atunci a în­drumat neîntrerupt activitatea clubului, iar astăzi studenții care își petrec se­rile de joi în sediul Casei de Cul­tu­ră a Studenților văd în dascălul din fața lor un mentor.

În sediul clubului, scaunele de lemn, așezate cîte două în rînd la intrarea în sală arată că, nu demult, aici au avut loc repetiții, iar afișele cu spectacole, împînzite pe pereți, a­min­tesc de fiecare succes în parte, pentru a răsplăti munca de atîția ani a profesorului. „Rațiunea pentru care am fă­cut asta în tot acest timp este că iu­besc muzica și îmi place să lu­crez cu tineri care împărtășesc a­ce­eași pa­siu­ne, iar clubul acesta de can­to es­te ca­drul în care încercăm să găsim cele mai bune formule pentru ca a­ce­ia ca­re vor pur și simplu să cînte sau chiar să aibă performanță să poată fa­ce as­ta”.

În timpul repetițiilor, profesorul își acompaniază discipolii la pian, instrumentul la care cîntă de la vîrsta de șase ani. Este mîndru să fi avut prin­tre studenți copii ca Mihai Tră­i­s­tariu, ale căror performanțe s-au re­marcat la nivel național și in­ter­național, iar convingerea lui este că „tinerii nu au renunțat niciodată la muzica de calitate și la principii, iar ci­ne susține altceva nu este în cu­noș­tință de cauză”. De sub sprîncenele groase, ochii calzi și mari vorbesc a­proa­pe singuri despre entuziasmul or­ganic, despre cum „cînd iubești ce faci, îți pare mult mai ușor”.

Îi place să lucreze cu tinerii in­te­re­sați, cu atît mai mult cu cît „aici, la club, este școala fără catalog”, iar cea mai mare realizare a profesorului Cozma este satisfacția celor că­ro­ra le-a fost mentor, „pentru că ei de asta vin aici, ca să-și împlinească un vis”, Deși predă la Universitatea de Arte „George Enescu”, cu a­ce­eași dedicare vine și la clubul de can­to. Lecții de pian predă rar, doar atunci cînd ci­neva apelează, dar chiar și atunci în­cu­rajează creativita­tea, pentru că „nu mi-au plăcut ni­cio­dată studenții ca­re doar vin și re­produc partituri sau note fără semnificații”, golite de va­lori emoționale. Acum, cînd la clubul de canto studenții nu mai trebuie să stea îm­bră­cați cu gecile și cu că­ciulile în cap, ei se adună doar pen­tru notele care nu au mai încăput în catalog.

Livia RUSU