Pe șantier și apoi la joacă

Odată, niște bătrîni cu har au pre­vestit urmașilor că, peste 25 de ani, în mijlocul sătucului lor ponosit, se va ri­dica o clădire semeață și stră­lu­ci­toa­re. Cezar a nimerit chiar în satul acela din nordul Kenyei și a pus umărul la con­struirea noii locuințe, o grădiniță să­ră­căcioasă din tablă, dar care pentru oa­meni a fost o minune. „Să-i fi văzut a­tunci cît erau de impresionați cînd am ajuns noi cu materiale. Au venit și ne-au spus că ei știau de acum zeci de ani că exact pe locul acela unde noi deja pro­iectam grădinița, o să se construias­că ceva nou, ceva folositor”.

Minunăția aceasta de grădiniță a în­veselit satul pentru că o mînă de mun­citori, tocmiți de misiunea româ­neas­că a Diecezei Catolice, au îndeplinit cuvintele profetice ale înțelepților lo­cului. Iar după grădiniță, echipa a ri­di­cat școli din bolțari și-apoi un club cu diverse activități, iar cînd au pus gea­muri, oamenii s-au apropiat nedu­me­riți și-au atins sticla. „Cum să fie pe­re­te și să se vadă prin el?” era expresia pe care muncitorii le-o puteau vedea, fă­ră să-i întrebe nimic. Cezar a fost „șan­tierist, cea mai mare parte a timpului”, dar ca orice coleg al său în al cinci­lea an de studii la Institutul Catolic „Sfîn­tul Iosif” din Iași, trebuia să dea oa­me­nilor mai departe din ce a învățat la cur­suri.

Așa că, împreună cu colegul său, a început mai întîi să se joace cu copiii. Dar pentru micuții din Maikona joa­ca nu-i firească, pentru că ei sînt obiș­nuiți doar să muncească, iar cînd i-au văzut pe cei doi băieți încercînd să le arate cum se face, se uitau, pricepeau pe moment, după care, în cinci mi­nu­te uitau regulile și se comportau hao­tic. „Părinții nu se ocupă de educa­rea lor, tatăl stă toată ziua la umbră, iar ma­ma muncește ca o sclavă zi-lumină. Pen­tru ei, copilul înseamnă păstor la tur­me”, și-a dat seama Cezar, în ce­le șase luni pe care și le-a petrecut ală­turi de ei, învățîndu-i engleză, sport și de­sen, pe care piticii se chinuiau să le în­țeleagă. La muzică și dans, însă, ai crede că nimeni nu-i întrece. „Cînd se întîlneau, spuneau cîntece tradi­țio­na­le. Atunci copiii aceia erau nemai­po­meniți. Aveau o memorie teribilă și știau pe de rost toate versurile, iar dan­surile le executau remarcabil”, își amintește studentul romașcan, lă­sîn­du-mă să înțeleg că laudele nu sînt în zadar.

Cezar a aflat în iunie, anul trecut, de drumul pe care îl are de făcut. Unii colegi de-ai săi au mers în Coasta de Fildeș, alții în Ecuador, alții în Chi­șinău, iar alții au rămas în țară să lu­cre­ze în diferite centre. Dintre poveș­ti­le studenților care au fost plecați anii tre­cuți, Kenya i s-a părut locul cel mai po­trivit pentru misiunea sa. Cînd a a­juns acolo, i-a plăcut să bea apă de ploa­ie, nu s-a înspăimîntat de șerpi sau scor­pioni, dar se vede că l-a deranjat men­talitatea bărbatului. „Acesta este în­tot­deauna primul care mănîncă, după care, dacă mai rămîne ceva, se așază și femeia cu copiii. Fiindcă pentru pă­rinți, copilul este viitorul păstor și atît.”