Pasiuni de cauciuc

Sosesc cu fanfară de house mi­xată în boxe. Motoarele tușesc cronic și spui că își vor da sufletul dintr-un moment în altul. Ro­ți­le scrîșnesc din dinți și mușcă din asfaltul șoselei. Rulează cu vi­teză neacordînd prioritate nici vîn­tului care le șuieră pe la urechi.

Victor e pasionat de mașini. Aproape trăiește pentru ele. Se vi­sa conducînd de cînd ținea vo­la­­nul în brațele tatălui său. Pa­si­u­nea a reușit să o mai domolească pî­nă pe la 17 ani, încălecînd pe un scuter galben ca un canar, pri­mit cadou. Cînd a reușit să se va­dă posesor al carnetului roziu, a demarat în trombă într-o mașină ro­șie. Nedecapotabilă, și nu la pri­mul proprietar, dar era bijuteria la care șlefuia în permanență. La un mo­mentat a adus la școală la o o­ră de fizică un prototip de mo­tor. Colegii lui „au rămas mască”, nu se așteptau la așa ceva, pentru că el era firea tăcută care aștepta pa­u­za ca să comunice cu ceilalți. Îl bă­tea un gînd să se apuce de Me­ca­nică, dar spune că nu poate să-l învețe nimeni mai mult decît ex­pe­riența care a cules-o în service-ul unui amic.

Cum nechează caii de metal

Zîmbește cînd vorbește des­pre caii putere ai mașinilor ce pi­lo­tează în circuitul de noapte. Par­­ticipă de multe ori, iar alte dăți stă pe margine și le dă sfaturi tehnice bă­ieților. Se arată surprins de faptul că am avut curajul să urc cu el. Participanții au mai rar pri­etenele coechipieri pentru că, spune Victor, „rar găsești una că­re­ia să nu-i tremure genunchii cînd coboară la finalul cursei din ma­și­nă”. Întrecerile nu prea se lasă cu scîntei, că „cine nu cîștigă data asta, are o șansă mîine“. Șoseaua largă le permite toate manevrele, și fiecare se poate mîndri cu ma­și­na sa cît mai „siliconată“.

De călători nocturni nu prea au parte, și doar arareori cîte o du­­biță îi claxonează frenetic. Doar poliția le mai dă de cap cî­teodată. O rup la fugă pe roți lă­sînd în urmă vreun motociclist ră­­­tăcit să fie amendat și dojenit. Dar asta nu prea reușește să le schim­­be vadul. Se întorc peste cî­teva zile, cînd apele s-au mai li­niș­tit. Nu pune nimeni gura pe sti­clă cînd se urcă la volan. Cîte un mic accident recunoaște că a mai avut fiecare, așa că nu-i tentea­ză să se mai conducă și a­fu­mați. Cursele le-au mai rărit de cînd cu iarna, dar cum curăță druma­rii șoseaua, cum revin.

Privește tăcut și ascultă tusea contagioasă a unei mașini care se străduiește să o pornească din loc. Atunci cînd e la volan și ma­și­na aleargă cu sute de kilometri la oră, el își găsește liniștea.

Irina GOCIMAN