Nebunul de alb-negru

Coborînd Copoul, îl văd pe partea cea­laltă a străzii, fotografiind, probabil pentru a nu știu cîta oară, Bi­blio­teca Centrală.

Însă pozele lui Dan Mititelu de zi cu zi nu sînt pentru oricine.

„Află lu­mea că ce, că a mai trecut o zi din viața mea? Astea le arăt cel mult nevestei cînd ajung acasă sau copilului sau le țin pentru mine”. Deși e considerat cel mai bun în breasla din Iași, nu se re­co­man­­dă ca un fotograf profesionist. „Profesionist e ăla care trăiește din as­ta, și legal, cu toate taxele plătite. Eu nu am făcut studii, am vîndut vreo trei poze și sînt un amator de Fotografie, cu F mare”. Și n-a mișcat nici un deget pentru această artă. Mi-l dă exemplu pe Van Gogh, care nu făcea o poză pe zi, ci un tablou în ulei. „Și aparatul ăsta cu care făceam poze mai devreme, nu e al meu, e împrumutat de la un prieten”. Dacă o poză exprimă mai mult decît o mie de cuvinte, el spune că trebuie foarte atent să ne gîndim și la ce cu­vinte ne raportăm, să nu fie doar po­ezii puerile de dragoste de școală ge­nerală. Apoi îmi mărturisește că fo­to­gra­fiile sale fac cît un smiley, după cum e aparatul, trist sau vesel.

Chimia și bucătăria

„Dacă putem alege înseamnă că sîn­tem liberi. Eu am ales: ori-ori. A­di­că alb-negru.”

Însă nu e ieșean să nu fi auzit de el, Mititelu fiind cunoscut mai ales prin marca sa: poze pe film, alb-negru – pînă la punctul în care îl căuta lumea să-l întrebe cum să facă la fel. „Din păcate pentru alții, ei m-au luat prea în serios, asta necesită cel puțin jumătate de an de exercițiu, să faci poze pe film și să le developezi singur. Știi cum e vor­ba aia, chimia nu este pentru bu­că­tă­rese”. De curînd însă, pe noul blog (dan-mititelu.ro/alternative) au în­ce­put să apară și cîteva color. Asta vrea lu­mea să vadă și de aici vine și numele platformei. „Așa că fac alb-negru pentru mine și color pentru alții. Lumea este așa cum vrea pentru cine vrea să o vadă, sufletul meu este oricum alb-negru”.

Cînd avea trei ani, Dan Mititelu vi­sa să ajungă paznic în Grădina Co­pou. Mai tîrziu și-a dat seama că, dacă pune teanc imaginile „furate” de aici, dorința i s-a împlinit. Acum, îmi spune în glumă, are și un plan de viitor: dacă rămîne fără slujbă, își face studio foto – video pentru dezgropări de șapte și zece ani și cere bani de la familii ca să nu arate pozele.

După părerea lui, mijloacele teh­nice modeste nu sînt un impediment ar­tistic. „O să găsiți o groază de blo­guri ale oamenilor care folosesc ste­no­pă sau aparate Lomo și se întîmplă să mai iasă și fotografii foarte bune”, îmi spune, continuînd că cel mai bun a­pa­rat este acela care stă în mîna omului care știe să-l folosească și care are cu a­de­vă­rat ceva de transmis. Dar nu e deloc îm­potriva tehnologiei, ba chiar îl su­pă­ră că mulți tineri nu profită de ea. „Nici nu știm ce bijuterii avem, așa cum nu știm ce oameni avem lîngă noi. Cu un a­parat digital nu mai ai nici o grijă, decît aparat – ochi, trebuie doar să fo­to­grafiezi ce trăiești și simți”. Mai re­cu­noaște că, datorită noilor dispozitive descoperă talente și la fete. Dacă în trecut mai mult băieții erau se ocupau cu asta, pentru că trebuia să ai o oarecare înclinație de ordin mecanic ca să ma­ne­vrezi un aparat analogic, acum „vin fete care nici nu știu dacă e Canon sau Nikon sau indicele aparatului, dar cu fotografii foarte bune”.

Îmi spune că numărul de telefon de pe care m-a sunat nu e al lui și că da­că-l sun înapoi în trei săptămîni, tele­fo­­­nul probabil o să fie prin București. „Am un telefon, dar numai soția îmi știe numărul și cînd sună, știu că e ea. Pî­nă la urmă, n-am afacere, să pri­mesc zilnic vești că am cîștigat cine știe cîți bani”.

Făcînd însă o comparație, spune că, și acum ca și în trecut, calitatea pozelor e cam aceeași, o sumă dată de tehnologie și bunul simț al oamenilor. Pro­blema e că suma asta, deși tehnologia avansează, e constantă.

Ioan STOLERU