Năpasta dintre riduri

„Am puteri, fetiță, fii cu teamă și ai încredere”, și femeia care stă pe fotoliul roșu din fața mea își frea­că mîinile una de cealaltă. Du­pă chip, ai putea spune că e o fe­me­ie rea. Ochii stau trasați strîmb cu un verde țipător, iar buzele și-au pierdut de mult culoarea. Se în­crun­­tă mereu și cu greu îmi face semn să mă așez la masa mică, de lemn negru din mijlocul încăperii. Îmi ia palmele, le studiază atent și apoi mă mustră: „Șase păcate ai în suflet, șase vieți o să-ți ia să le uiți”.

A început să aibă „vedenii” după ce i-a murit bărbatul, „om ve­sel cu frica lui Dumnezeu” acum 12 ani. „Într-o noapte, am visat-o pe Maica. Mi-a zis că eu am putere să văd în mînă destinu’ omului”. Tot atunci i-a zis și că „de e ceva rău, de boală, de necaz, de moarte n-am voie să spun omului”. La în­ce­put, n-a crezut nici ea, pînă ce, „în­tr-o zi de septemvrie, a venit no­ra la mine și mi-a zis că o apasă ceva la suflet”. Și-a pus ochelarii, a tras mîinile fetei aproape și a vă­zut „năpasta”: „era o casă mare ca­re ardea și pe băiatu’ meu, soțu’ ei , l-am văzut cum arunca la găleți cu apă pes­te ea”. După trei luni a su­nat-o bă­ia­tul, plecat cu munca în Ar­deal și i-a zis că se întoarce acasă, la Paș­cani, „că noaptea s-a prăvălit ograda peste ei”.

Linia vieții, o vedenie  

Ridică mîna deasupra capului, își face cruce de trei ori și scuipă în sîn. „La tine nu-i a bună, mamă. Șapte oameni ai în spate, trei din ei au cruci negre în frunte, trei au roșii, iar unu’ le zice la toți cum să te lucreze să nu-ți meargă bine. Tu cu acela ai să faci casă, ascultă la mine”, îmi spune bătrîna de 88 de ani.

Dunga fină, verde, de sub ochi se întinde și Maria începe a rîde cînd o întreb de bani. „40 de lei iau. Dacă văd omu’ năcăjit, cu du­re­re mare, îi dau pe gratis. Vin femeile de la Bacău, de la Cluj la mine”. Își aranjează cămașa și se mai uită odată peste palmele mele. „Să-ți zic de iubire. Nu-i bine nici aici. Ai inima îndoită în patru, arun­cată în patru zări”. Se oprește ca să-mi spună că pentru ea nu poate ghici viitorul. „Numai așa, văd ima­gini pe care nu le pricep. O da­tă, am visat cum mă îmbrăcam toa­tă, mă găteam și mă duceam la tata, să mă mărite. N-am priceput ce-o fost asta”.

Își scutură părul castaniu, aranjat în bucle și „trecem la sănătate”. Vorbele se îneacă, mîinile încep să-i tremure și îmi amintește „că da­că e de rău eu tac, nu zic nimic, așa am promis”. Își face cruce, mă sărută pe frunte și-mi spune că e timpul să plec, că ar vrea să se odih­nească. Tocmai cînd mă pre­gă­team să pășesc ușurată pragul casei elegante mă mai ia odată de mînă și încalcă jurămîntul sacru: „Ai să mori de tînără”.

Adriana ZĂVOI