Meșteșug pe caz de pensionare

Pentru locuitorii blocului Q2 de pe strada Plăieșilor, Constantin Sam­son e omul bun la toate. Meș­te­șugește orice, de la schimbat prize și apo­me­tre, la reparat clanțe și țevi, însă „da­că simt că nu mă pricep, nu mă bag” îmi spune, dar nu s-ar da în lături să ur­mărească un meseriaș de la care ar mai putea învăța ceva.

Dintre cele peste o sută de fa­mi­lii care stau în bloc, omul cărunt din fa­ța mea, înalt și încă în putere, a fă­cut reparații la cel puțin patruzeci. Și chiar dacă bani nu prea cîștigă, nu ar re­nunța, căci așa are o ocupație, „altfel înnebunesc!”

De urît îi mai ține colecția de CD-uri și casete, „dar astea-s depășite”.

De meserie este lăcătuș universal, dar e mereu, „aco­lo unde are omul ne­voie”, chiar da­că uneori e plătit doar cu cîteva țigări. Es­te viciul lui, de care nu reușește să se lepede. A scă­pat însă, și-o spune mîndru, de celălalt vi­ciu, băutura: „De pe 24 oc­tombrie 2006, nu am băut alcool de­loc. Nici măcar paosul de la înmormîn­tări”. Zi­ce că s-a lăsat dintr-o am­biție pe ca­re nu și-o poate explica și își îndreaptă ochii către peretele din spa­tele meu pe care stă agățată o icoa­nă: „Parcă ci­ne­va mi-a șoptit oprește-te. Beam a­tunci o bere Bucegi, și după ce am luat cîteva guri, am aruncat res­tul în chiu­vetă. N-am mai vrut alcool”, iar ho­tă­rîrea i se citește din glas.

Revoluționarul din fabrică

Din 2010 a ieșit la pensie, și, „e cea mai urîtă perioadă a vieții. E groaz­nic domnișoară”, îmi strigă în timp ce se ridică de pe pat, merge pînă în mij­lo­cul camerei, iar acolo se apleacă ca și cum ar privi ceva în jos: „nu mai ai de­cît doi pași pînă la acea posibilă groa­pă, să vezi, e a ta?”. De urît îi mai ține colecția de CD-uri și casete, „dar astea-s depășite”. Înainte îi plăcea Beatles, Rolling Stone, și chiar da­că nu înțelegea o buchie, „îmi plăcea rit­mul. Acum nu mai pot să mă zbîn­țui, așa că nu-mi mai place”. A încercat să învețe engleza, „cînd aveam planuri mari, să ies din țară, dar nu s-a prins de capul meu”. Iar din țară nu a reușit să iasă decît o dată, la turci. Plecase printr-o firmă și ajunsese să lucreze la o fabrică de inox. După nici o lună însă, i-au făcut lichidarea și a plecat, căci „eu am fost bufon toată viața. Îi făceam pe toți să rîdă și am fost pî­rît, cum că ar scădea calitatea produc­ției”, îmi explică chicotind. I-a rămas de acolo o singură amintire, un ceas ma­re, cîștigat la o tombolă în autocar, la întoarcere.

Domnul Samson are opt clase și trei ani de școală profesională, „dar așa cum mă vezi, am fost o figură im­por­tantă”. În 1992, pe 11 martie, spune că a condus prima grevă în întreprin­de­rea mecanică din Nicolina, cînd s-a ie­șit în stradă la Casa Pătrată. Era să fa­că pușcărie, dar a scăpat doar cu con­cedierea lui și a directorului Bu­da­cia, de atunci. „Și toți au spus că l-au dat afară din cauza mea. Dar nu eu, cei de la minister l-au dat afară. Dar să vă spun de unde vine «norocul» ăs­ta?” Se face că s-a născut într-o zi spe­cială, pe 9 aprilie 1950. Era prima zi de Paște, în anul acela, și de asta ma­ma sa îi repeta mereu că o să ajun­gă „om mare. Am stat, au trecut anii, am zis, președintele României, ce dra­cu’ am să ajung? Nimic”.

Alexandra FILIP