Meșterul terapiei cu pendul

Magia nu se află captivă într-un bol de sticlă pe care o vrăjitoare im­postoare îl face să lumineze. Dar se găsește în mintea noastră, „în comple­xi­tatea psihicului uman. Și sînt tehnici care îți permit să intuiești și să ac­țio­nezi asupra lui”, așa cum aflăm de la prof. univ. dr. Ion Dafinoiu, psihotera­peut. El este un fel de „magician” al cre­ierului omenesc, operează fără bisturiu și totuși pătrunde pînă în peșterile cele mai ascunse ale acestuia. Își a­du­ce pacienții la starea lor normală, a­min­tindu-le de perioada în care erau per­fect sănătoși atît mintal cît și fizic. Și toate acestea fără nici o înțepătură de ac. Ci hipnotizîndu-i.

„Prin transa hipnotică individul în­va­ță să abandoneze propriul control conș­tient în favoarea celui inconștient. I­maginează-ți că ar trebui să te ridici de pe scaun și că ar trebui să faci lucrul ăs­ta de fiecare dată numărînd toți muș­chii care se contractă. Ai rămîne a­co­lo”, spune doctorul imitînd gestul ne­ho­tărît al unei persoane care nu știe da­că trebuie să se ridice de pe scaun. Ion Dafinoiu spune că psihologia are un prin­cipiu aparent paradoxal conform că­ruia ceea ce facem bine inconștient și involuntar, facem prost conștient și vo­luntar. „De pildă, cît de frumos zîm­bim noi în relațiile interpersonale, iar la fotograf scoatem o strîmbătură pentru că vrem să zîmbim frumos, dar con­trolat. Tu îți legi singură șiretul de la pan­tof, da? Cum anume se mișcă de­ge­te­le ca să faci nodul? Degetele tale știu, dar mintea ta conștientă nu știe”. În­să subconștientul nu poate lucra de­cît dacă abandonăm controlul asupra min­ții și lăsăm corpul să facă ceea ce el știe foarte bine.

În transă la cinematograf

Fascinația pentru psihologia u­ma­nă o are de mic copil, „probabil am tră­it transe frecvente din cărți. Am citit foar­te multe în copilărie, uneori și scri­eri prea grele pentru mine”, își a­min­teș­te profesorul Ion Dafinoiu, acum de­can al Facultății de Psihologie din Iași. Povestește zîmbind cum, prin cla­sa a cincea sau a șasea, a citit „Crimă și pedeapsă” de Dostoievski și cînd a ajuns la pasajul în care Raskolnikov se aruncă cu toporul asupra bătrînei, „am lăsat imediat cartea din mînă, cred că du­pă un an, doi m-am apucat să o re­ci­tesc”.

Profesorul compară starea de hipnoză cu urmărirea unui film „și spun, din spectator, devii actor. Pur și simplu trăiești alături de eroul preferat, nici nu îți dai seama cum a trecut timpul, uiți unde ești, nu îți mai e foame, sete”. Doc­torul îmbină experiența clinică cu cea didactică și se consideră un norocos pentru că le poate împărtăși stu­den­­ților săi din propriile întîmplări. „De pildă, am avut un pacient care nu mai vorbea de cîteva luni. În timpul transei i-am sugerat să se plaseze într-un viitor apropiat în care problema lui nu mai există și mi-a semnalat că se află de­ja undeva la o distanță de trei săp­tă­mîni. După 21 de zile a vorbit”.

Nici măcar hipnoza nu îi poate a­juta însă pe acei oameni care au un dia­gnostic foarte grav și sînt trimiși a­ca­să fiind un fel de „«mort-vivant», cum ar spune francezii. Ei se mișcă, dar psihologic sînt morți”, explică profesorul. Însă oamenii au nevoie de speranță, și singurul care o poate oferi este misterul. „Iar hipnoza are suficient mister”.

Cristina BABII