Idoli de acoperit temele

Posterele au început să-i in­va­deze casa cînd Adi avea 12 ani. Îmi spune că de vină a fost „anturajul”, dar în ochii lui se ci­teș­te mult mai mult. Cînd nu mai în­că­peau în camera lui, afișele cu ro­c­keri machiați strident și îmbrăcați în piele au început să se stre­coare pe sub ușă, pînă pe partea exterioară.

De data asta pă­rin­ții i-au tă­iat-o scurt: „nu te re­pre­zintă!”, și pos­terele au trebuit să se retragă cu­minți pe ușile interioare ale du­la­pului sau între pa­gi­ni­le caie­te­lor de școa­lă. Acolo au dat de pri­vi­rea cruntă a profesori­l­or, care-l asi­gu­rau că pasiunile de acest fel sînt e­fe­mere și că nu-i fru­mos pentru un bă­iat deștept și cu­minte ca el să ai­bă drept idoli niș­te drogați. El continua să înre­gis­treze frenetic ca­se­te cu aceleași me­­lodii: una pentru aca­să, una pentru mașină și una pen­­tru ca­do­u­ri­le pe care le făcea pri­­etenilor, mo­lipsiți și ei de grun­ge, de curînd. De la prieteni, de la ne­prieteni, de prin ma­gazine, a a­du­nat în scurt timp o disco­gra­fie ui­mi­toare, cu tot ce se putea asculta în ma­terie de rock, din care, nu mai puțin de 100 GB de melodii pe care să le asculte permanent.

A rămas doar Nirvana

Cu timpul, formațiile lui Adi au dispărut din lista preferințelor, de parcă ar fi părăsit o scenă cu un singur spectator care nu aplaudă după re­prezentație. Dintre toți, ini­ma nu l-a lăsat să renunțe la Nir­va­na. Adi a crescut, a plecat de-acasă cu tot cu postere și discuri, dar nu a renunțat nici o clipă la Kurt Cobain, solistul formației. „Am și părul ca el, dacă observi”. Stăm întinși pe niște fotolii în for­mă de pară, la subsolul unui club înghesuit pe ulițele Iașului. „Mi-ar plă­cea să organizez o seară aici: «Tri­bu­te to Nirvana», cred că lui Kurt i-ar place”. Acum trei ani, i-a spus cineva că tocmai fusese la un concert cu Nir­va­na, a fost cea mai hazlie, dar și cea mai dureroasă glumă pe care o au­zise vreodată. Îmi îmi arată un ca­iet din clasa a opta, cu un poster cu Kurt Cobain pe post de învelitoare, apoi scoate un carnet în care are no­tate citate de-ale lui Kurt, din scri­soa­rea de adio adresată pri­e­­­tenului său imaginar. „Mai bine să arzi ca un foc de paie decît să moc­nești pîna te stingi”, închide carnetul și mă pri­veș­te timp de un minut, ca să se asi­gu­re că am pă­truns cu ade­vărat în sensul frazei. Adi poartă pantaloni de piele și bocanci, are părul pînă la umeri și ochii verzi. A terminat o facultate și vrea să că­lătorească toată viața. Zice că nu îi pasă de nimic și că piesa lui preferată este „The Man Who Sold the World” (n.r.: Omul care a vîn­dut lumea).

Anastasia CONDRUC