Familia prinsă-n ramă

Curtea nu mai e plină de copii cum era odată. Au crescut toți, și-au plecat care încontro visa, spre alte orizonturi care din acel sătuc nu puteau fi zărite. Miluța Ciobanu are 9 copii: patru fete la casa lor și cinci băieți muncitori. Doar cel mai mic dintre ei, Costeluș a mai rămas să copilărească. Își amintește cum pe el „l-am născut pe câmp, la umbra unui butuc de vie”. Nu vrea jucării, iar la școală se duce de dragul învățătorului.

Muzeul din ogradă

Viața nu i-a fost ușoară, „nu am avut servici, dar am muncit tot timpul. Cumva trebuia să mîncăm, iar roadele câmpului ne-au hrănit”. A trăit de când se știe în aceleași trei camere, ale ultimei case de pe uliță, în comuna băcăuană Berzunți. A vrut doar să aibă familie, una pe care să o ridice de mână cu cineva. Și copii și-a dorit, cît de mulți, și abia la al cincilea a crezut că familia îi este suficient de mare. Grădina de legume nu mai era îndestulătoare, casa devenise un loc de joacă, pereții stăteau să cadă, iar gardul se legăna în bătaia vîntului.

În timp, ograda a devenit un „muzeu” al copilăriei modeste. Păstrează cu sfințenie cîteva păpuși desfigurate, o sanie ruginită și vreo trei piese dintr-un puzzle. „Costelușu’ mamii nu prea are caiete, și atunci îl las să scrijelească gardul. Asta e bucuria lui, după pufuleți!”.

Compartimentele copiilor

Singura ramă din casă înconjoară imaginea familiei schițată de cel mic la ora de desen. „Nu am ratat pe nici unul mamă! Uite sîntem toți, vezi ce mare l-am făcut pe Vasile!”, i-a spus atunci plin de încîntare. „Cea mai mare bucurie e că face lucru manual la școala. Așa mai primesc și eu câte un cadou!”, și îmi arată cutia plină de năzbîtii. Are nouă compartimente, fiecare copil cu „raftul” lui, „ăsta e scrisul Mariei, ea mereu a fost ordonată, iar aici, mîzgîlitura asta zice Adi că e caricatura lu’ tat-su’”, povestește cu glasul tăiat de emoție.

Miluța își alină dorul de copii cu privirea lui Costeluș. El o bucură mereu. Drept răsplată, ea îi face șosete groase și pulovere cu dungi. Își mînuiește andrelele cu migală, din când în când mai scapă câte un ochi. Atunci se aude un oftat. Îl prinde repede la un loc cu firele colorate înainte să-l mai audă careva. Cu chipul îmbătrînit de timpuriu, tanti Miluța îmi spune că nu mai poate să-și răsfețe nepoții. „Mititeii sînt tare drăgălași, da’ știu că bunica e cotoroanță bătrînă și nu le poate ține hangul”.

Andreea JUGARU