Echilibrul, demonstrat prin reducere la absurd

Se bucură să te vadă la ușa ei, ori­cine ai fi, dacă ai drum pe-acolo. Mi­cile riduri care-i apar în colțul gurii cînd zîmbește nu sînt mărci ale vîrs­tei, ci semnul că face asta foarte des. Nu prea-i place să vorbească despre ea: „Nu m-am considerat niciodată un om care să suscite interes, dar nici nu m-am chinuit să par altfel. Noi toți ar trebui să acceptăm că sîntem într-un anumit fel, să vedem imaginea de an­sam­blu”.

Este convinsă și acum că „nu­me­re­le ne influențează, fie că ne pla­ce, fie că nu”. „Știi, sînt oameni pentru ca­re contează inclusiv numărul de în­registrare al diplomei, numărul de la mașină, seria de la buletin, tot”. S-a ra­portat la asta ani întregi, cînd nu­me­rele păreau să fie ghidul explicativ al zilelor reușite. „Aveam o vreme cînd le calculam și copiilor, după nu­me”, îmi spu­ne de parcă ar vorbi cu un cu­nos­că­tor. Ve­de că nu înțeleg mai ni­mic și a­da­u­gă: „Știi, prin reducere. Fiecare literă are corespondent o ci­fră. Dacă ai 22 de ani, de exemplu, aduni 2 cu 2 și-ți iese 4. Ăla e nu­mă­rul tău de căpătîi”.

Calcul aranjat de Dumnezeu

S-a orientat mult după numere. A con­s­tatat că anumite cifre-i sînt fa­vo­rabile, apoi a-nceput să planifice ac­ti­vități în funcție de asta, să citească, să spe­re, să construiască filosofii de via­ță, să își influențeze programul zilnic, să întrerupă activități, să-și schimbe a­poi convingerile.

Mai bine de opt ani de zile a pre­o­­cupat-o destinul ca produs al nu­merelor. A analizat din toate perspec­ti­­vele cu putință, le-a arătat și prietenilor. „Pentru majoritatea era doar o joacă, la fel de credibilă cum e ce-ți ghi­cește țiganca-n cafea”. De-o vre­me-ncoace nu o mai interesează atît de mult. S-a lăsat de numerologie așa cum s-a și apucat, într-o duminică ve­nind de la biserică. Atunci a știut că mă­iestria ei în a calcula nu întrece in­flu­ența lui Dumnezeu. „Pînă la urmă tot cum le aranjează El e ce contează la sfîrșit, nu?”, mă lămurește arcuind sprîncenele subțiri în semn de mirare.

Profesoara are un program zilnic or­donat și pe care-l schițează duminica-n cre­ion, pentru următoarea săp­tă­mînă. Nu o s-o vezi alergînd pe stradă să prindă un autobuz sau căutîndu-și aiurită ce­va în geanta imensă. Or­di­nea în care tră­iește este „deopotrivă în interior și în exterior, iar asta nu de­­pinde de nu­mere”, zîmbește a­proa­pe imperceptibil. „Depinde de om: da­că ești e­chi­librat, știi ce urmează să fa­ci și fără să mîzgîlești hîrtii”. Ea este. Nu se e­ner­­vează din principiu, este vegeta­ria­­nă, de­și interesată mai mult de su­flet de­cît de trup. Calmul a însoțit-o mereu „și asta nu se datorea­ză nu­me­re­lor”, cum îi place chiar ei să recu­noas­că.

Are o pasiune pentru animale. Pi­sica ei este „un sac de energie pozi­tivă”, privind circumspectă de pe o pernă albă toată activitatea din casă. Lu­mina dată de becul din cameră nu este prea puternică, ci mai degrabă pa­­lidă, imitînd foarte bine lumina na­tu­­rală dintr-o zi înnorată. Cărțile în­ghe­­suite pe rafturi stau aranjate la mi­­limetru, într-o bibliotecă ce se-n­tin­de pe tot peretele din sufragerie. Are un cult pentru carte. Foile tipări­turilor nu o să zboare niciodată, ele a­ra­tă ca noi, deși sînt, multe dintre ele, însemnate cu creionul. La școală, n-a pus niciodată notă pentru o temă ne­fă­cută. Crede că oamenii merită a do­ua șansă: „am avut elevi pe care i-am ascultat și cîte zece ore, ca să le pot da un cinci, să nu-i las”.

„Numerele mi-au dat liniște, e plă­­­cut să poți citi imprevizibilul”. A­cum însă, el nu se mai vrea citit, iar ea nu mai are nici un motiv să o facă. A ve­nit timpul să se lase purtată de soar­tă, să nu mai încerce s-o cu­noas­că mai mult decît poate prin însăși e­xis­tența ei. Oricum poate să-l în­frun­te liniștită și așa.

Livia RUSU