Cu gluma la drumul mare

Afară ninge linștit. Nu îți vine să te gîndești însă la versuri de colinde atunci cînd sîntem la sfîrșitul lui mar­tie, iar șoferii microbuzelor care ne duc la casele noastre încă se luptă cu ză­pa­da. Înfofolit în geaca lui groasă de fîș, Mihai își face de lucru la compartimentul de bagaje fără să ia în seamă vremea de afară. „Dimineață, cînd am venit, a fost mai urît ca acum”, îmi spune butonînd telefonul abia cum­pă­rat. De la radio aflăm că ninge ho­tă­rît în toată țara, dar Mihai nu dă semne de neliniște. În alți ani, drumul a fost blo­cat multe zile la rînd, dar iarna aceasta, chiar dacă a fost una cu mul­tă zăpadă, a stat acasă doar două zile, cînd trebuia să vină la volanul mi­cro­­buzului.

În oglinda retrovizoare îi văd pă­rul șaten spre blond și încerc să îi ghi­cesc vîrsta. Nu mă lasă mult pe gîn­duri, af­­lu că are 31 de ani și că lu­crea­ză ca șo­­fer de cînd și-a luat permisul și că alt­­ce­va nu a făcut în viață. A condus și tir și autobuz, dar studenți și pa­­che­te aduce de la poalele Pietricicăi la Iași de șase ani încoace. Te-ai aș­tep­ta să se plictisească de drumul pe care îl face de zece ori pe săptămînă, însă pe fața sa nu citești decît obiș­nuin­ța, iar vo­lanul îl manevrează cu ușurința cu care s-ar juca un copil cu mașinuța sa. Și dă semne că asta ar face toată via­ța, de vreme ce fetele i-au plăcut mai mult decît școala, că „altfel făceam faculta­­te și acum stăteam la un birou, fru­mu­­șel”, adaugă zîmbind, cu privirea pierdută în zare.

Mă poartă cu discuția pe terenul ma­șinilor și al motorinei, despre care af­lu că nu e deloc ieftină. Nici biletul pentru traseul pe care îl face nu este mai accesibil pentru studenții care trebu­ie să plătească, dus-întors, 60 de lei, pen­tru o escapadă în cuibul părintesc. În­să banii tot nu ajung, „cu microbu­zul plin abia acoperim cheltuielile. Nu mai adaug uzura mașinii sau Doamne fe­reș­te, vreun accident”. În anii în care a condus a fost însă ferit de rele, doar a­menzi dacă a luat. Anul trecut, în mar­tie, de Ziua Poliției, a vrut să evite șo­seaua de centură din Roman, care es­te plină de gropi și a mers prin centru. „Am luat amendă și am plătit-o din bu­zunarul propriu, că doar nu m-a pus cineva să greșesc, a fost vina mea”. A­cum însă, chiar dacă s-a obișnuit cu sta­rea șoselei, tot bombăne moro­că­nos la adresa ei, deși știe că se vor adu­na tot mai multe gropi de la o zi la alta. Îmi rup mașina în bucăți, dar nu am alternativă”, îmi spune oftînd în timp ce conduce încruntat pe cen­tura pe care o știe ca-n palmă.

Mă întreabă în treacăt dacă am per­mis de conducere, iar la răs­pun­sul meu negativ mă felicită. „Păi nu ve­de­ți, e o junglă pe șoselele astea”, se gră­bește să adauge cu convingerea pe care doar experiența condusului i-o poate da. El nu are de ales, e șofer din­totdeauna. Iar dacă ar avea ocazia, chiar dacă îi pla­ce ce face, ar renunța fără să se gîn­deas­că de două ori. „Dom­ni­șoa­ră, dacă o să cîștig la loto, promit că mă las de me­serie.

Ana SIPOȘ