„Cicer” din Basarabia

„Românca”. Așa-i spuneau Ale­xan­drinei Prisăcaru colegii ei din Chi­șinău în generală, atunci cînd în­că nu apucase drumul României, dar de­ja vorbea foarte corect limba, cum îi in­suflase bunica, profesoară de ro­mâ­­nă. „Tu, cînd vii la mine trebuie să vorbești ori o limbă, ori alta. Nu stri­ca două limbi, nu fi barbară!” i-a zis bă­trînă și astfel nepoata nu a vorbit cu „rusisme”, ci într-o limbă mai cu­ra­tă și mai frumoasă decît apa care cur­gea învolburată pe Prut.

Iar cînd a ajuns la Liceul Pedagogic din Co­po­u, cum nu era obișnuită cu en­gle­zis­mele sau cuvintele împrumutate, A­­lexandrinei i se părea cuvîntul „«con­gelator» foarte complicat și mi-a lu­at mult timp să-l învăț, dar am reușit”. Și astfel a terminat cu prima medie din cla­să, iar la facultate a ales din al doi­­lea an de licență să lucreze cu copiii și să le fie educatoare. Acum merge pe al patrulea an, iar la „grădi”, la Cen­trul Educațional Hopscotch din Dan­cu, simte că a crescut odată cu gru­­pa pe care a pregătit-o de la trei a­ni și care în toamnă și-a luat zborul sp­re școala.

Croiala unui pici

„Copilul este un adult mai mic” pa­re a fi crezul Alexandrinei. Ea știe și învață părinții țîncilor că așa mă­run­ți cum sînt, ei înțeleg totul, cu con­­diția să li se spună adevărul adaptat pen­tru înțelegerea lui. Altfel apar pro­­bleme, cum sînt și cele de obișnuire cu grădinița. „La început copilul plîn­ge, se zbate, iar părinții cînd văd că s-a cal­mat, fug. În acel moment micuțul se trezește abandonat într-un mediu ne­­­cunoscut. Este o traumă pentru el”, îmi spune  apăsat studenta, exemplifi­cîn­du-mi apoi cum ar trebui să se în­tîm­ple lucrurile de fapt. „Uite, mama plea­că la serviciu și se întoarce, nu te abando­­nează aici. Eu mă duc să fac bănuți pen­­­tru hăinuțe și jucării, iar tu rămîi ai­­­ci, unde este munca ta. Aici, la gră­di­­niță, este serviciul copiilor, unde tu trebuie să te joci și să înveți”.

Astfel, între copil și părinte se rea­lizează o legătură sufletească, am­bii fii­nd liniștiți pe parcursul zilei. Nu de mult zdruncinarea aceastei relații deo­­sebite a făcut-o pe o micuță din gru­pa Alexandrinei să se poarte de parcă nu mai era ea. Plîngea cînd trebuia să ră­­mînă la grădi, nu răspundea doamnei educatoare și era mereu supărată. Avea o nemulțumire mare pe suflet, iar „teacher” a sunat părinții să vadă ce se întîmplă. Așa a aflat că de fapt fetița o văzuse plîngînd pe mama ei care toc­mai descoperise că suferă de cancer. „De­ci, vedeți că ei simt totul?” Și ea, de altfel, în mijlocul lor, se simte minu­nat, fără îndoială. Iubește să des­co­pe­­re surprizele pe care ghidușii le pu­n la cale, sub formă de inimioare as­­cun­se prin sală sau să-i vadă amărîți că au supărat-o cînd fac cîte-o boloboață. Dar cea mai deosebită clipă a fost atunci cînd un copil de doi ani care încă nu spu­nea nici mama și nici tata, „a ve­nit în­tr-o zi la mine și mi-a zis „«cicer». Doamne, el nu vorbește și mi-a zis mie teacher. Atunci am realizat ce simt pă­­rinții cînd spun că vai, mi-a zis pri­ma dată mama sau tata”. Iar Ale­xan­dri­na radia de fericire.

Copiii, pînă la cinci ani, nu pot re­produce cronologic ce se întîmplă în jur, iar cînd sînt întrebați acasă ce au fă­cut la grădiniță, majoritatea spun „ni­­mic, sau am mîncat, am făcut pipi, am dormit și am ascultat-o pe teacher. Dar du­pă aia, stînd în casă, îi aud părinții ba cîntînd, ba zicînd versuri, ba al­te­le pe care le învățăm împreună,” cum a fo­st și cu Matei. Într-o zi, în col­ți­șo­rul său, băiețelul se juca și deodată ma­ma îl aude „Maria, Maria, Maria hai să me­r­gem la Betleem” și i s-a îmbujorat chipul de bucurie. Matei al ei este Io­sif în sceneta „Nașterea lui Iisus” pe care copilașii de trei ani o pregătesc ca pe o surpriză pentru Moș Cră­ci­un. Nu­mai că nu se știe încă dacă blîndul bă­trîn o să înțeleagă vorbele picilor, pen­tru că sînt așa de mici, încît „ju­mă­tate de grupa nu vorbește, iar cea­lal­tă abia începe”. Nu are decît să le a­ducă ce au desenat în scrisori, iar ca să-și merite cadoul, să vină și la anul cîn­d ei cu toții o să vorbească.

Croitorul, un educator

Alexandrina aleargă zilnic precum o furnică. La șapte dimineața plea­că la grădiniță, apoi de la amiază la cur­suri, la master, iar seara și-o petrece a­lături de „bunicuța” ei de suflet din Iași. Căci de după absolvirea liceului, fata stă în gazdă la o bătrînică de ca­re s-a atașat „enorm”. Iar cum anii mul­­ți se resimt greoi asupra ei, „tea­cher” o îngrijește și pe ea, la fel cum își ve­ghea­ză copiii. De două ori pe săp­tă­mî­nă, însă, studenta își caută masca po­trivită alături de colegii din trupa de teatru „Cireșarii” și își lasă inima să se bucure sub rolurile pe care le joacă. Sîmbetele și duminicile le dedică, de a­semenea, relaxării, înotînd fără să se uite la ceas, în piscina de la ho­te­lul Unirea, pentru că „nu vreau să fiu prin­să doar între obligații. Obligația de a merge la școală și de a merge la ser­­viciu. Cît de cît mă ocup și de mi­ne, deoarece, ți-am zis deja că trebuie să fii echilibrat și mulțumit sufletește cî­n­d te duci la copii, ca să nu simtă ei frustrările tale de zi cu zi”, îmi re­pe­tă Alexandrina, clar, ca pe o lege pe ca­­re o citează din decalog. Dra­gos­tea pen­­­tru copii și dedicarea pedagogică i se tra­ge de la bunica, dar exemplul pe ca­re îl urmează este sistemul de e­du­ca­ți­e preșcolară pe care l-a văzut în Da­ne­mar­ca. Acolo educatorii învață co­pi­ii nu din cărți, ci prin experința prac­ti­că, ieșind cu ei de fiecare dată în na­­tură și arătîndu-le „pe viu frunza di­n copac sau viermișorul din pă­mîn­t”.

Așa că teacher iese cu micuții în li­vadă, merge în pădure, sau la pet-shop. Astă vară i-a dus chiar și la pom­pieri și pe aeroport ca să „nu fa­că în­vățare de pe planșă. Ce-i asta? Co­pilul trebuie să vadă, să simtă și să des­copere”. La fel cum le-a spus și doam­na din Scoția care a înființat cen­trul din Dancu. De la început a or­ga­nizat grădinița pe principiul că mi­cu­țul învață jucîndu-te cu el, nu a­șe­zînd­u-l în bancă și turuind informa­ții. Spunea ea că „aici în România în în­vă­țămîntul preșcolar se bagă informa­ții cu pîlnia în capul copiilor. In­for­­mații, informații, informații. Nu știu cîte culori să știe, să numere nu știu pî­nă la cît. Nu are nici doi ani și vrei să-l faci doctor docent. Dar creativita­­tea și dezvoltarea sinelui unde ră­mî­ne?”

***

Alexandrina a venit în Ro­mâ­ni­a chiar dacă părinții nu prea voiau pen­tru că o aveau numai pe ea. Copila de atunci, însă, le-a spus că trebuie să ple­ce pentru că „România este țara mea și acolo vreau să ajung”, de­oa­re­ce de mică a fost crescută în spiritul că este româncă, și că ruptura Ba­sa­­rabiei de țara mamă a fost un e­ve­ni­ment istoric trist, iar datoria ba­sa­ra­benilor rămâne să lupte pentru u­ni­rea cu țara, sau măcar să aibă „dezidera­tul și conștiința asta națională”. Însă pri­mirea la sînul patriei „nu a fost dul­ce așa cum mă așteptam”, iar colegii de multe ori îi strigau că e rusoaică. A­tun­ci o învăluia mîhnirea pentru că se sim­țea singură, departe de cei dragi, ca­re abia după ce fiica a absolvit li­ce­ul și facultatea au putut să intre în ța­ră. „Eu nu mai văd România ca pe ce­va străin. E țara mea, plus că e par­te din copilăria mea. Însă și acum îmi amintesc cînd o colega a zis «ei, nu spuneți că basarabenii sînt ruși în fa­ța Alexandrinei că acuși începe cu toa­tă etnogeneza Basarabiei și a Ro­mâ­ni­ei», iar eu îi explicam «măi, cum po­ti să spui așa, cînd Basarabia a suferit atît?»”