Caracterele se cioplesc în lemn

„Concurenții sînt rugați să își ridice premiile de urgență. Haideți, haideți, ce asteptați? Si cei care mai do­resc tricouri să vină pe scenă. Dar ușor si nu vă îmbulziți”, îi îndeamnă un domn înalt pe toți paticipanții la cros, adunați în fața Palatului Cul­tu­­rii. Un val de copii mă împin­ge pî­nă în fața scenei unde domnul cu ja­che­ta albastră încerca să stă­pî­nea­scă masele dezlănțuite. „Aveți grijă do­mni­șoară, că  parcă’s nebuni oa­me­nii aștia”, mă avertizează o bă­trî­ni­că.

La oale ba, la bijuterii da

Într-un final, reușesc să ajung în fața unui cort alb, unde sînt expuse o puzderie de oale negre. Iar deasupra lor, o plăcuță  cu numele co­merciantului. Casc ochii. „Nu vă mi­­rați, am venit tocmai din Co­vas­na. Așa vin la fiecare tîrg, chiar dacă-i  atîta drum”, îmi explica tî­nă­rul blond ce poartă o cămașă tra­di­țio­na­lă din Ținutul Secuiesc. „Sînt oale speci­ale pentru sarmale din lut, le lucram manual din generație în generație. Aste oale n-ar trebui să lip­sea­scă din bucătăria unii gospodine, is ză­stre pentru măritat” și rîde. Îi mul­țu­mesc și îi spun că încă nu mi-a venit vremea.

Spre dreapta, o mul­ți­me de oa­meni se înghesuie în fața u­nei ta­ra­be. O femeie strigă, luptînd să a­jun­gă mai aproape: „Vreau și eu un colier de agatha”. Vînzătoarea, o tînără de vreo 20 de ani, e amabilă și în­cearcă să-i împace pe toti. „Ime­di­at, vă vine rindul si dumneavoastră”. Aș­tept să se elibere și văd pe ma­să vreo zece cutii de plastic cu fe­lu­rite pietre, de diverse culori. Îmi atrage atenția o piatră mov. „Este a­me­tist. Es­te considerată piatra puterii, a ba­ni­lor și a succesului”, îmi ex­pli­că, privindu-mă drept în ochi. Exact ce-mi trebuia. O cumpăr.

La capătul culoarului, în fața intrării în Palatul Culturii, departe de toată agitația, stau meșterii olari veterani. Unul dintre ei e și mesteșterul Gheorghe, sculptor de mai bine de 30 de ani. “Vin la fiecare tîrg de meșteșugari. E drept că acum, cu vremurile astea, nu prea mai cîstig nimic. Dar e o pasiu­ne”, îmi explică.

Oamenii, cioturi de neșlefuit

E un bătrînel vorbăreț, ce poartă o pălărie neagră și un palton crem. Îi pla­­ce să povestească despre tine­re­țe, dar și despre pictura cu care s-a cer­tat din cauza regimului. „Îmi im­pu­neau să pictez anumite lucruri pe sti­clă, dar mie nu-mi zice nimeni cum să-mi fac treaba, așa că am re­nun­țat”, îmi explică serios, în­drep­tînd arătătorul spre mine. De atunci, a rămas fidel doar sculpturii. Intr-un spa­țiu de un me­tru pe doi metri pă­trați, poți să vezi cinsprezece re­pre­zen­tări de ca­ra­c­tere. De pildă, un zbur­lit, un în­gîm­­fat. „Un ciot a stat în balcon un an de zile pîna mi-a ve­nit într-o zi o i­dee și l-am transfor­mat în în­gîm­fa­tul de-aici. Oa­me­nii sînt sursele me­le de inspirație”, îmi mărturisește ridicînd din umeri și îndreptîndu-și privirea spre o­pe­re­le sale. Stie însă, că nu poate șle­fui decît cioturi și nu oameni. Și asta îl întristează.

Roxana MĂCIUCĂ