Bandaj dintr-o rugăciune

Dacă ai intrat, poți să începi să nu mai respiri. Poți să simți, ce-i drept, doar undeva în gînd, viața de aici. La UPU, adică Unitatea de Pri­mi­re Urgențe a Spitalului „Sf. Spiri­don” din Iași, greșeala miroase înțepător, ca un oțet dulce, ardeiat. Binele, atît cît poate el să se-mplinească, e plin de iod, de bandaje și poartă halate fruc­tate, verzi, albastre, roz. De Diana Cim­­poeșu știe să-ți spună aproape ori­ce bolnav, deși nimeni nu-i obișnuit cu întrebări în capătul ăsta de spital. E o li­niște zgomotoasă aici, iar SMURD-ul ieșean e mînuit de multe mîini, me­reu ale aceluiași om.

„Toată lumea primește 100% din mine; în general mi se spune că da­că m-aș clona ar fi la fel. S-ar ocupa toa­te de toți, mai puțin de mine”. În bi­ro­ul din Policlinica mare, din spatele Sta­tuii Independenței, sînt puține flori de 8 martie, însă e-un lucru în­șe­lător. „Am primit ceva mai multe de­cît o florărie”, îmi spune Diana Cim­poeșu, o femeie care aduce și de zi­ua ei cu un copil ocupat. Jocul, însă, nu mai seamănă cu basmele „de-a docto­rul” de pe vremea cînd o creșteau bu­nicii.

Diana Cim­poeșu are în trup și-n ochi un soi de imu­nitate, o trăinicie caldă a sufletului.

A ales să se împartă în zecimi cu ace­lași chip. De 8 martie s-a trezit la 5.00, poate mai tîrziu decît în alte zile și-a început să-și trăiască, pe rînd, vie­ți­le. A răspuns la e-mail-uri, a cum­pă­rat flo­ri pentru profesoarele de li­ceu ale „puștiului” ei, a dat un 9.67 noului șef UPU al Spitalului Mi­li­tar, la examen. „E o mîndrie să dai ase­me­nea note, pentru că simți că treci în ei ceea ce ai muncit tu să în­veți. Asta e, pî­nă la urmă, a doua me­nire a mea, să ajut in­direct, prin ei.”

În birou e curat și alte două doam­ne, în halate albe, buchisesc un vraf de documente. Medicul n-ar avea timp să vorbească despre viață, dar se op­reș­te negreșit, își împreunează mîinile și privește întrebător. E învățată să răs­pun­dă. „Tot azi am evaluat cîțiva pa­cienți, printre care și cele cinci victi­me ale accidentului din Bucium.” A­­poi și-a sunat puștiul, să vadă „cînd ie­se de la matematică”. Diana Cim­poeșu are în trup și-n ochi un soi de imu­nitate. O trăinicie caldă a sufletu­lui în fața vieții mutilate de greșelile al­tora. Va pleca în curînd după băiat și vor merge la bunica. Pentru un 8 mar­tie în fugă, dar tihnit. Iar sîmbătă e aș­teptată în București, pentru un alt exa­men al unor medici specialiști. „Îmi pla­ce să călătoresc, deși, dacă te gîn­dești strict la formarea medicinei de ur­gență, trebuie să fii mereu în gar­dă, să fii aici. Însă nu poți să te rupi de ce se întîmplă în lume.”

A făcut și Facultatea de Psiho­lo­gie, după Medicină, pentru că a sim­țit că nu avea destul cît să fie profesor, cît să ajungă în inima pacienților fă­ră să le atingă rănile. Renunțase la ideea de a fi profesor de limba română sau de matematică atunci cînd bunica, pe care-o numește mereu „mamă”, i-a spus că „e mai bine doctor la țară de­cît profesor la țară”. I-a rămas în gînd vorba ei și-a mulțumit lui Dum­ne­zeu pentru ea. Acolo, în minte, cuvintele se împleticesc cu oamenii și lucrurile pe care trebuie să le spună, să le facă în fie­care zi. Se va întoarce în sa­loa­ne­le cu aburi de iod și răni, însă pînă a­tunci trebuie să facă tema la engleză cu puștiul. Și asta nu doar de 8 martie.