Azil pentru sărbători

„Să nu-mi spui «moșule», că mă su­păr”, îmi zîmbește nea Vasile de sub mustața albă. Își dă jos din spi­na­re sacul roșu și se așază pe canapea. „La moșnegi, Crăciunu’ vine mai re­pe­de. Nu am vreme să ajung peste tot și de cînd am îm­băt­rînit nu mai am nici răb­dare să bat atîta drum pînă la marginea orașului”. Bătrînul care se ți­ne de șale și pă­șeș­te ușor, fără stare, e Moș Cră­ciu­nul bătrînilor din O­răș­­ti­e. În­cepe a colinda magazinele „cu re­du­ceri” încă din august, „atunci cînd se ieftinesc puloverele, izme­ne­le de astea”.

În noiembrie, își scoate costumul din dulap și îl ajustează la lumina chioară de lîngă mașina de cusut. „Mă mai îngraș, mai slăbesc, se mai duc ațele, na. Trebuie să fiu un moș mo­dern și elegant”, rîde Vasile cu pof­­tă. Deghizarea a în­ce­put acum 17 ani, cînd soția lui, Irina, s-a internat în unul din azilele de bătrîni din Bu­cu­rești. „Au luat-o de acasă copiii, au dus-o la spital și de acolo…I-au zis că e bolnavă și că eu n-am să pot să am grijă de ea acasă”. Își aduce amin­te că în preajma Crăciunului de atun­ci, cînd „încă eram tînăr la 52, cu mustața neagră” medicul nevestei l-a sunat și i-a spus că „nu-l mai apucă și pe ăla de anu’ viitor.

M-a poftit să vin pînă la ea la pat, să-i fac un cadou frumos”, și nea Vasile își scoate de pe cap căciula roșie pe care n-a apucat să o strîmteze. S-a tot gîndit vre­me de trei nopți ce să-i cumpere Iri­nei, pînă într-o dimineață, cînd a gă­sit la un vecin în cuier un costum vechi de Moș Crăciun. L-a pus re­pe­­de peste hainele cu care era îm­bră­cat și a plecat la azil. „Așa de ta­re s-o bucurat Irina mea, că ea gîn­dea ca un copil atunci cînd era bolnavă. Chiar credea că o venit Mo­șu’ la ea”. Du­pă trei zile, cînd s-a dus cu tot cu copii să o viziteze doc­torul i-a spus că „nu mai are pe cine vedea”.

Bătrînețea fără barbă

Poartă același costum de atunci. „Cînd l-am găsit, numa’ barbă n-a­vea”, îmi spune și scoate din du­lap o poză veche, înrămată. Băr­ba­­tul care zîm­bește călduros, de lîn­gă o ceată de copii, nu seamănă deloc cu cel care stă ghebos lîngă mine. „Ehe, m-au păs­cut iernile astea ne­no­rocite toate”, și Vasile își șterge colțurile gurii cu palma. Și-a lăsat mustața și barba să crească „și bur­ta odată cu ele”. Pînă acum trei ani mergea și prin gră­dini­țe, la serbări, dar acum „nu mai pot să stau atîta vreme pe scaunul ăla mic. Mă dor toate cele”. Iarna asta îl duc băieții lui la București, să meargă și pe acolo la bătrîni, „că am acolo o so­ră care mă așteaptă și ea, Dumnezeu să o țină sănătoasă”. Își face cruce și îmi aduce din bucătărie un pahar de lapte cald cu scorțișoară. Mă apucă de mînă și-mi spune că are o rugă­min­te la mine, dacă tot am ajuns pînă la el: „Cînd o să mă ducă pe mine la azil să vii pe aici și să-i spui vecinului că vrei costumu’. Te aș­tept pe la mi­ne cu scufie roșie și desagă. Să nu uiți”.

Adriana ZĂVOI