Avocatul berarilor

Discursurile electorale încă-l aș­teap­tă pe masă, candidații au venit la el să le scrie vorbe meșteșugite, doar nu degeaba lăsa vaca fără apă ca să ci­tescă „Aventurile lui Hu­ckle­berry Finn”. Domnul Vasile a fost peste 20 de ani jurist și director al fostei Fa­brici de Bere de pe malul Ba­hlu­iu­lui, iar în 1982, cînd a intrat de pe băncile Facultății de Drept în întreprindere, a devenit imediat u­nul de al lor.

„Mi-am cîștigat foarte repede simpatia colegilor de la bi­ro­uri, în fiecare dimineață mă du­ceam și treceam pe la fiecare, salutam și îi spuneam fiecăruia cîte un banc. Eram un depozit de bancuri, știute de la colegii din învățămînt”, zice bărbatul rîzînd cu poftă.

A ajuns la Întreprinderea de Bere și Spirt Iași fără să se gîn­deas­că vreodată că, de la păzitul focului, ca să nu se reverse berea de casă, va ajunge să păzească bunul mers al unei fabrici adevărate. Își amin­teș­te perfect rețeta mamei sale, se și ve­de deasupra oalei de 35-40 de kilogra­me în care fierbea apa cu cele două kilograme de malț pînă scă­dea de „un lat de palmă”. „Mama pleca la muncă și mă lăsa pe mine să pun florile de hamei și să iau berea de pe foc. Pe urmă o strecura, ames­teca un kilogram de zahăr cu o nu­că de drojdie și o turna în sticle cu dop de plută. Le țineam în casă ju­mă­ta­te de zi și încă patru în beci, iar a­tunci cînd deschidea sticla, țîșnea o spumă extraordinară“, își amintește juristul care și acum merge în Bu­co­vina la sora lui ca să bea bere de casă.

Funcția pe care a avut-o i s-a pă­rut ingrată, el era cel care primea re­feratele întocmite de maiștrii cu mun­citori acuzați de furt. De aceea, chiar dacă îi știa pe cei care„mai luau cî­te o sticlă, două, pe care o ascundeau la brîu, în geantă sau sacoșă”, domnul Vasile a închis ochii. Toți spuneau că poartă «ochelari de cal», drept pen­­tru care a intrat în conflict cu con­du­cerea care i-a reproșat că este „avo­catul muncitorilor și nu al fir­mei”.

Bani puțini în mediu toxic

Fabrica de pe malul Bahluiului avea peste 450 de angajați cînd Va­sile Diacon a preluat funcția de di­rec­tor general. Acesta spune că be­rarii erau plătiți cu mai puțini bani decît cei de la Metalugrica, Țe­să­tu­ra, sau CUG, deoarece se consi­de­ra că ei au o meserie ușoară. „Erau oa­meni necăjiți, mai ales la de­po­zi­te, unde se încărcau și descărcau na­vetele acelea grele cu bere. La măl­țărie lucrau 80 de persoane, iar la com­presoare se muncea într-un me­­diu toxic, deoarece se lucra cu amo­niac în cantități mari. Este adevărat că pri­meau sporuri de toxicitate, dar și cu acestea nu aveau un salariu foarte mare”, și bărbatul își duce mî­na la bărbie, rămînînd cu ochii în gol.

La fiecare trei-patru minute, dom­nul Vasile răspunde grăbit la telefon și stabiliește cîte o nouă în­tîl­nire. Îi așteaptă pe toți în biroul de la etajul trei, cu tapet roz, în camera un­de prind formă discursurile electo­rale, ori în spatele jaluzelelor verzi din antecamera în care-și ține valo­ri­le. În bibliotecă stau așezate, ca la expoziție, cele două volume ale sal­e: „Berea la Români. Pagini de istorie”.

Laura-Elena BEJINARIU