Aparatul nu mai zboară

A pus mîna pe-o cameră de filmat în ’87 pentru prima dată și de-atunci i-a devenit un fel de accesoriu obligatoriu. „E o meserie grea, pe care o faci numai dacă îți place”. Eugen poartă pe umeri camerele de filmat ale TVR-ului de 14 ani.

A întîlnit reporteri de tot felul: noi, dar cu pretenții, mai vechi și mai experimentați, talentați și nu prea. Pe toți i-a trecut prin „sticlă”, tuturor le-a explicat cum ar fi mai bine să-i vadă telespectatorul, de-acasă.

Iar cînd veneau din cei care nu țineau cont de experiența lui, prefera să nu se ducă la filmări. „Eu sînt un om direct, îmi place să spun lucrurilor pe nume. Îți spun și ție direct, că nu prea vroiam să scrii despre mine, mie nu-mi place să apar peste tot. Dar n-am vrut să crezi că sînt din neam prost”. E înalt, bine făcut, un pic grizonant și are doi ochi albaștri care ar fi topit orice inimă de femeie, trecuți însă de partea cealaltă a camerei. Dar el a preferat să nu se arate. „Ca să-ți explic mai ușor: tu scrii, nu? Păi uite, eu scriu cu imagini”. Nu a făcut niciodată școală profesionistă, a absolvit doar liceul, după care a lucrat ca sculptor la o fabrică de mobilă, „pe vremea lu’ Împușcatu’. „Orice s-ar zice, atunci puteai să-ți permiți să faci o meserie din plăcere, pe cînd acum…”. El spune că a învățat de la televizor: „mă uitam cu alt ochi, vedeam cum merg cadrele unul după altul și așa învățam”. Prin ’84 și-a cumpărat video, printre primii din Iași. Veneau cîte 20 de prieteni la el acasă ca să vadă un film.

Ghinionul de nisip

Tot din plăcere a început să filmeze pe la nunți, „lucru cu care acum nu mă mîndresc prea tare”, dar „primele filme făcute de mine erau fantastice, le am și acum, trebuie să le vezi ca să-ți dai seama”. Încearcă să gesticuleze, dar mîinile îi cad obosite în poală. Îmi povestește că, la început, o cameră de filmat cîntărea 10-11 kilograme. Dar nu recunoaște niciodată că e obosit, „aici nu există rutină, de-ai ști cîte accidente am văzut la viața mea. Dar sînt obișnuit să filmez sînge, cadavre, mai ceva ca un doctor, numai să nu-mi miroase urît”.

Cam de două ori pe săptămînă e în tură de noapte, adică poate fi sunat în orice moment ca să meargă la filmări. Cel mai impresionant lucru pe care l-a filmat a fost în Afganistan, prin 2004. A avut nenorocul să prindă o furtună de nisip, o ceață gălbuie care stă cîteva zile și îți intră în gură, în ochi, în păr, pe cameră. „Unui coleg chiar i se stricase aparatul”.

Îmi povestește cu zîmbet, de parcă ar fi fost să filmeze la Grădina Botanică și nu în mijlocul teatrului de război. Un singur lucru nu-i place legat de meseria lui, cînd e luat „pe sus”: „nu mai urc în elicopter și gata. M-am săturat să zbor”.

Anastasia CONDRUC