Amintiri prinse în pioneze

„Toţi se gîndesc că războiul este între Rusia şi Ucraina, dar de fapt nu este aşa, este între Ucraina şi Ucraina, între partea de nord şi partea de sud. Datorită faptului că Rusia îi susţine pe cei care nu vor să asculte de noua politică este interpretată ca fiind o inamică”, povestește Daniela în timp ce își trece mîna prin şuviţa de păr care-i alunecă pe obraz parcă intenţionat. Fata a plecat din Cernăuți, departe de amenințarea răz­bo­iu­lui, și a venit în România să studieze la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” (UAIC) din Iași.

Împreună cu familia ei a reușit să tot fugă de conflicte. A lo­cuit împreună cu părinţii ei în Italia timp de opt ani de zile, apoi s-a întors în Ucraina unde a terminat „şcoala cu 11 clase”. Ea nu a auzit împușcăturile armelor sau zgomotele făcute de tan­curi, dar vede că lucurile nu sînt bune în țara ei.

„Băieţii sînt luați în armată, se scumpesc toate alimentele, hai­nele. E greu de trăit acolo, cînd aprinzi televizorul şi auzi că au murit foarte mulţi oameni şi că au rămas fără casă. De aceea mulţi din oraşele afectate de razboi, Donetsk şi Lu­han­sk, au mers la Cernăuţi”, spune aceasta cu o voce tremurată și cu un accent care îi dă de gol originile.

Ea crede că doar cei care stau acolo știu cum este de fapt să fii într-un război. În timp ce gesticulează explică cum a fost cînd un prieten de-al său a mers la unul din proteste. „Oame­nii care trăiesc în oraşele respective nu sînt de acord cu politica ca­re se face acum, făcînd referire la preşedinte, ministru, poli­ti­ca de naţionalizare. Ei îi forţează pe oamenii care trăiesc din tot­deauna lîngă Rusia să vorbească limba ucraineană şi să fie îm­potriva ruşilor, dar ei nu pot”, încheie aceasta relatarea cu un gest prin care arată cu cît de mult o impresionează suferința oa­menilor.
Pentru Daniela, războiul este legat și de povestirile ta­tă­lui ei care într-un an a primit o scrisoare prin care i se cerea să mear­gă la război. „A rupt scrisoarea spunînd că decît să moară acolo mai bine stă la închisoare cinci ani şi apoi să vină în­a­poi la familia sa”, spune aceasta povestea „tătuţului”, așa cum îl alintă ea.

Este conștientă de faptul că populaţia din ţara ei este împarţită în două categorii, în funcţie de aşezarea lor pe har­tă, dar cînd vorbește de România ochii îi sclipesc mai tare. Aici se simte în siguranță.

de Anca MICODAN