„Acasă” este relativ

Cîteva cartoane, un sac roşu de dormit, nişte pături decolorate şi vechi şi o pungă cu cîteva haine. As­ta reprezintă pentru Marius, de mai bine de patru ani de zile, locul pe ca­re îl numeşte acasă. Îl găseşti în zona Gării întrebînd mereu dacă poate ajuta cu orice la schimb pentru cîţiva lei sau pentru ceva de mîn­care. Brunet, nu foarte înalt, îmi a­rată adidaşii de un verde neon pe care i-a primit de la o doamnă căre­ia i s-a făcut milă cînd l-a văzut cu talpa dezlipită de la papuci.

„Trăiesc de pe o zi pe alta. Nu îmi place să cerşesc, dar cîteodată sînt nevoit deoarece nu mă pri­mesc la lucru pentru că arăt aşa”, îmi po­vesteşte acesta şi îmi arată hainele rupte şi mîinile murdare. Vorbeşte frumos, este politicos şi continuă să îmi spună că nu prea are unde să fa­că baie şi de cîte ori cere ceva de lu­cru este fugărit în altă parte. „Oame­nii mă întreabă de ce nu muncesc, de ce cerşesc? Ei nu ştiu că nu te pri­meşte nimeni dacă arăţi aşa. Cred că vrei să le furi sau cîteodată mai merg să mătur sau să dau zăpada şi îţi dau un leu sau doi”. Spune că atunci cînd poate, merge să se mai spele la baia din Gară, dar de cele mai multe ori este fugărit. Îşi dă jos căciula neagră şi îmi arată că a fost înainte de Crăciun la o frizerie din Alexandru şi l-a tuns o doamnă ca­re îl cunoaşte şi îi mai dă de mîncare din cînd în cînd.

­Are lacrimi în ochi şi poves­teşte că nu a fost tot timpul aşa. Pînă la 34 de ani a avut o casă în Târgu Frumos şi muncea în construcţii, iar cînd nu lucra acolo mergea la Salubris. „Nu am avut cu ce să plătesc factura la curent şi l-au tăiat. Noi stăteam la lumînare şi din cauza asta a luat casa foc”. Cu lacrimi în ochi îşi aminteşte că de atunci au început toate nenorocirile. Nevasta l-a părăsit pentru un alt bărbat şi a plecat în Germania, iar statul i-a luat cei şase copii. Îi vizitează de cî­te ori poate deoarece vrea ca să îl cu­noască drept tată şi îmi spune mîndru că înainte de Crăciun a pus deoparte fiecare leu pentru a le cum­păra copiilor portocale, banane, na­politane şi suc.

A învăţat să se bucure de orice lucru mărunt pe care îl primeşte, iar atunci cînd îi dă cineva puţin mai mult îl preţuieşte ca pe o co­moa­ră. Este un om liniştit, dar în fiecare zi trebuie să se lupte cu ceilalţi oameni fără adăpost ca să nu-i ia nimeni locul. „E un loc mai bun, e fix pe colţ şi nu te plouă sau ninge. Iar­na este greu, dar asta este”.

Cînd îi aduc vorba despre adă­post, acesta dă din cap şi îmi spune un categoric nu. „Am fost acolo şi pe urmă adunam păduchii cu pumnul, în plus acolo nici nu ai paturi, sînt doar saltele. Nu vreau să mai merg acolo vreodată”. Îmi mărtu­ri­seşte că iarna asta o să o petreacă din nou în stradă, iar dacă o să îl ajute Dumnezeu, el speră că o să se pună în­tr-o zi pe picioare deoarece nu fu­ge de nicio muncă şi tot ce îşi doreş­te pe lume este să locuiască într-o casă cu copiii lui.