Weekend-ul „fetelor noastre”

Să fim pentru o clipă sinceri. Tră­im într-o țară care nu premiază în mod special strădania sau munca asiduă. Dintr-un reflex pe care l-am căpătat de la prietenii noștri dinspre apus, a­preciem recunoașterea de moment, acel flash al blitz-ului. Și, prin ur­ma­re, promovăm vedete care se sting atît de repede încît, în cîțiva ani, vom uita și cum îi cheamă.

Pentru că matematica e simplă: sporturile care au bani să in­ves­teas­că în imagine, primesc publicitatea și plocoanele federațiilor, în timp ce sporturile mai sărace își plimbă at­le­ții prin săli capitonate cu igrasie și amintiri înviate doar de decupaje din ziare.

Așa a fost și gimnastica româ­nească. Le aveam mereu pe „fetele noastre” atunci cînd cîștigam me­da­lii, în rest, ele nu prindeau nici mă­car coloanele din ziarele de profil. Și în ultima jumătate de deceniu, „fetele noastre” au fost ba niște handbalis­te supraevaluate, ba pentru o săp­tă­mînă, niște spadasine prea puțin pro­movate sau, pentru cîteva ore, o e­chipă de volei care nu are o sală de­centă în care să se antreneze.

Duminică, însă, România și-a umplut desaga cu medalii la Cam­pio­natele Europene. Am luat des­tul aur și argint încît să prindem curaj pentru Olimpiadele de la Londra din vara asta. Dar tot aurul ăsta nu le-a ajutat pe „fetele noastre” decît să ne răpească suflarea pentru un weekend. De luni, se apropie der­by-ul Steaua – Dinamo, ne vom scălda din nou în amintirea finalei Cupei UEFA care ne-a umplut ca­pitala cu 30.000 de spanioli care ne-au adus 12 milioane de euro.

E simplu să-ți uiți eroii, chiar și cînd aceștia sînt o mînă de fete, dintre care, jumătate nici nu și-au sărbătorit încă majoratul. Dar, cînd jumătate din populația țării face au­diență la „Românii au talent”, la ce mai avem nevoie de eroi?

La ce mai avem nevoie de oa­meni care să ne promoveze? Și care să nu o facă prin scandaluri, prostii sau, uneori, comportament de ma­ha­la. Să o facă prin simplitate, prin­tr-un zîmbet sau printr-o săritură la bîrnă. Pentru că fetele noastre au în­vă­țăt în urma celor zece ani în care și-au julit coatele pe saltele în­vechite. Nu e greu să te arunci cu capul înainte, e mai greu să cazi în picioare.

Cătălin HOPULELE