Povestea unei buturugi mărunte

Este o vorbă în fotbal care spune că într-un meci se poate întîmpla orice : fiecare echi­pă are 11 jucători, acei jucă­tori nu au mai mult de două pi­cioare și pînă la urmă, cea mai im­por­tantă, balonul e rotund. Con­cret, se crede că oricine poate cîș­­tiga, indiferent de banii in­vestiți, nu­mele sau valoarea jucă­torilor.

Ce se întîmplă pe teren arată însă că balonul ăsta e tare oval uneori. Cînd a jucat în urmă cu mai bine de o lună meciul din deplasare cu Liverpool, a jucat contra rezervelor, a făcut o pri­mă repriză bună și apoi s-a înnecat pe final și a pierdut cu 4-1. Joi, 2 decembrie, cînd Liverpool a venit la București, Steaua avea nevoie de o victorie ca să poată spera în calificarea din grupe. Am început furtunos și i-am îm­pins să se apere în cei 30 de me­tri din fața porții lor. Am avut și cîteva ocazii mari de a da gol, dar în minutul 29, la prima fază în care au scăpat liberi spre poar­ta noastră, au tras primul șut și au marcat.

Meciul pentru mine a în­ce­put aici. Indiferent de rezultat, in­diferent de adversar, e­chipele românești au avut dintot­deauna un complex mare: cînd joacă bi­ne împotriva unui adversar de renume și primesc gol, li se taie picioarele. Aruncă mingile în fa­ță, se ceartă între ei, aleargă de­geaba și, la sfîrșit, sparg geamu­rile băncilor de rezervă și cele din vestiare. Joi seară însă, ste­liștii i-au asaltat pe englezi și au ajuns ca la sfîrșitul meciului să aibă 21 de ocazii, în timp ce Li­verpool a strîns doar șase salve rătăcite. Am egalat și așa s-a terminat, nedrept poate.

Desigur că lucrurile trebuie pri­vite în balanță: ei erau deja cali­­­ficați și cu un egal, au jucat cu rezervele și am dat gol dintr-o gre­­șeală mare a portarului. Dar pînă la urmă de ce să ne pese? Pentru că atunci cînd vrea, balonul ăsta e tare ro­tund.

Cătălin HOPULELE