Nu fiți aroganți!

Nu fiți aroganți și deschideți te­levizoarele pe TVR, sau care ați tre­cut la digital, îndreptați-vă parabo­­­licele Dolce spre cerul senin. A în­ce­put Campionatul European și, chiar dacă România face din nou tu­șa, a venit timpul să ne scăldăm pu­țin ochii cu fotbal adevărat. Cred că, desfășurat în fiecare an, Euro­pea­nul este acea mostră de normalitate de ca­re are nevoie sportul mingii ro­tun­de de la noi din țară. Am văzut-o din primele meciuri.

Rusia e luată la întrebări pentru huliganii care a­pro­ape au omorît în bătaie un ste­war­d, chiar dacă a spulberat Cehia, iar ar­bitrii au gafat încă de la meciul de des­chidere dintre greci și po­lo­ne­zi. Dacă lucruri de genul acesta s-ar fi petrecut în Liga 1, deja se scriau pancartele anti-Mitică și la fede­ra­ție se strîngeau oamenii pentru pro­teste împotriva libertății suporteri­lor. Și presa gemea, din toate rîn­du­rile, prin toate microfoanele, că la noi nu-i ca la nimeni.

Eh, iată că și Europeanul de a­nul acesta ne arată că, pînă la ur­mă, greșelile și excesele fac parte din legile nescrise ale jocului. Și că, din­colo de toată mînăriile care se fac cu pariuri în toate campionatele din lu­me, unele dovedite, altele doar ști­ute, sportul e încă imprevizibil. Și frumos. Pentru că meciurile e­chi­pe­lor naționale în turnee cu im­por­tanță mondială, sau, ca în cazul a­ces­ta, continentală, sînt presărate cu un sentiment care le dă o aromă fa­buloasă: patriotismul. Îți crește i­ni­ma ție, suporter român frămîntat de dezamăgirile din campionatul in­te­rn, cînd vezi că cineva a luat un me­lesteu și s-a dat la amestecat ve­de­te cu fotbaliști mai puțin cu­nos­cu­ți, muncitori cu trîntori. Și, cînd a cres­cut aluatul, s-au născut 11 lup­tă­to­ri de fiecare parte a terenului.

E plăcut să privești o dată la pa­tru ani fotbalul fără prejudecăți și să-l savurezi ca pe un joc în care fie­care echipă e lăsată să-și apere, co­rect, șansele. În urmă cu opt ani, 11 greci au ținut strîmtoarea în­gus­tă care-i despărțea de titlu în fața în­tregii Europe. Și nici măcar ju­mă­ta­te dintre ei nu erau pe listele „ma­rilor echipe” din „marile campio­na­te” ale lumii. O dată la patru ani, indiferent cine ia titlul, fotbalul cîș­tigă.

Cătălin HOPULELE