În umbra bilei negre

Stephen Hendry e genul de ju­­cător pe care trebuie să-l urăști. Nu ai cum altfel, e un Real Madrid al a­ni­lor ’90, doar că activează în bili­ar­dul gentlemanilor, snooker.

A fost cel mai bun și la multe dintre me­ci­uri, cei 500 de spectatori care în­cap într-una dintre încăperile în care se des­fășoară turneele de snooker rar s-au nimerit să țină cu el. Își termina ad­versarii sec, monoton, fără flo­ri­ce­le sau riscuri inutile, ca un buldo­­zer german lipsit de sentimente. E și normal atunci să ții cu adversa­rul. Poa­te îi mai ia un joc, împinge me­ci­ul pînă la pauză, să simți că n-ai plă­tit degeaba biletul sau că nu te-ai trezit degeaba la patru di­mi­nea­­ța să vezi pe Eurosport partida în di­rect.

Pe Stephen Hendry e ușor să-l urăști, dar nu poți face asta fără să-l fi iubit dinainte. Fără să apreciezi mîn­dria și determinarea cu care ve­­nea de fiecare dată la masă și stilul său foarte elegant și demn, chiar și a­­tunci cînd era învins. Nu și-a pie­r­dut, din cîte îmi aduc eu aminte, ni­­ci­odată cumpătul la masa de snoo­ker și a meritat fiecare fărîmă de a­pla­u­ze din partea unuia dintre sportu­ri­le cu publicul cel mai zgîrcit. Dar Hendry nu a fost niciodată arogant. L-am văzut pentru prima oară în­vins complet cînd Ronnie The Ro­cket O’Sullivan, care îl sco­­tea de la ma­să cu un break de 147 de pun­cte, cel mai mare punctaj pe ca­re-l poți obține. I-a întins mînă, cu o privire de gheață, s-a întors că­­tre public și a ridicat tacul în semn de respect și a părăsit sala în ap­la­u­ze­le tuturor. De la meciurile cu Ronnie a început și el să fie „ăl mai mic”, i-a fost ruptă legendă.

Dar asta a făcut doar ca e­vo­lu­ți­ile sale să fie mai frumoase. Săp­tă­mîna trecută, însă, Stephen Hen­dry a declarat că și-a strîns tacul pentru ultima oară într-o compe­ti­ți­e oficială. S-a alăturat legendelor ca­re preferă să joace doar la turnee de calitate, ca Jimmy White sau Pe­ter Ebdon. Snooker-ul, ca și mul­te alte sporturi, a început să de­vi­nă subjugat publicității și televi­zi­unilor, astfel încît programarea tur­neelor s-a făcut la cheremul a­ces­tora din urmă. Doar că într-un sport al pretențiilor ridicate, Ste­phen a avut demnitatea să spună stop.

Cătălin HOPULELE