În numele fotbalului, mulțumim

Lumea fotbalului modern rî­dea de Mircea Lucescu în momentul în care urma să joace în sferturile Li­gii Campionilor contra Barce­lo­nei. Antrenorul român, al for­ma­­ției Șahtior Donețk, spunea că ju­că­­torii săi nu trebuie să se apere, ci trebuie să atace, altfel nu au nici o șansă. Meciul s-a termina cu 5-1 pentru Barcelona, dar echipa u­cra­ineană a ieșit cu fruntea mai sus din partida contra catalanilor decît a făcut-o Manchester în finală.

Și cum defilau pe teren „extra­te­reștrii” Barcelonei! Dincolo de po­sesie, șuturi la poartă sau driblin­guri și acțiuni individuale, catalan­ii erau peste tot: și cînd aveau min­gea și cînd nu, pînă și la pauză, spre vestiare, au pornit în pas aler­gă­tor. Iar golul lui Pedro din minutul 15 a venit ca ceva normal, dar jo­­cul nu s-a schimbat cu mult. A fost nevoie ca Rooney să aibă o tre­să­ri­re de orgoliu și să se arunce cu min­gea înainte înspre careul adversarilor, unde din două schimburi rapide a ajuns singur la 11 metri de poartă. De acolo nu ratează, indiferent de pre­siune. Degeaba însă își chema co­legii, vînturînd din brațe. A ră­mas singurul londonez cu fruntea sus.

„Au revenit din nimic”, spu­nea Gardiola, antrenorul Barcelonei, la conferința de presă de după parti­dă. Și la nimic s-au întors. Engle­zii s-au chircit în fața propriului ca­reu, așteptînd să cadă biciul. Messi, în schimb, aluneca printre ei ca prin­tre niște jaloane. A marcat oarecum no­ro­cos, dar l-a răscumpărat la capito­lul calitate Villa, colegul său din a­tac, care a pus cu mîna o minge în vinclul lui Van der Saar, por­tarul englezilor. Tot după o ac­ți­une al lui Messi, fotbalistul care era abia de două ori mai înalt decît cu­pa pe care a ridicat-o alături de co­legi la final.

Ca suporter al fotbalului, mi-aș fi dat un plămîn ca să ajung pe Wem­bley, la finală, iar pe celălalt mi l-aș fi lăsat acolo, strigînd. Sîn­tem suficient de norocoși, încît, pe par­cursul vieții noastre să fim mar­torii uneia dintre cele mai bune echipe de fotbal din istoria sportului mingii rotunde. Chiar dacă mîine s-ar desființa, prin noi va trăi în­to­t­deauna. Să-i fim recunoscători.

Cătălin HOPULELE