In memoriam, căpitane!

În unul dintre primele sale me­ciuri la echipa națională, pe Cristi Chivu puteai să-l confunzi fă­ră nici o problemă cu o fată. Cu pă­rul mai jos de urechi, dat pe spa­te de o bentiță, slab cît o scîn­du­ră, era cel mai zîmbăreț jucător de pe teren. Era anul 2000 și ne lup­tam pentru calificarea din gru­­pe cu Anglia, la care juca Be­ckam; chiar el era adversarul di­rect al românului, pe banda stîn­gă.

Erau vremuri în care Româ­nia juca frumos. Chiar și Chivu rea­lizase o bijuterie atunci, în­tîm­­plător, e drept. A­ vrut să cen­tre­­ze către Viorel Moldovan din par­tea stîngă, din colțul careului de 16 metri, și mingea s-a scurs pes­te portar intrînd în poartă cu ba­ra. Cîte laude a primit după meci, sin­gurele vorbe de după partidă se învîrteau în jurul lui și a lui M­utu. Exista viață și după „Ge­ne­rația de Aur”!

Dar anii nu au fost blînzi cu Chivu. Din punct de vedere profesional, a ajuns cît de departe a putut, om de bază la una dintre ce­le mai bune echipe ale Euro­pei: Inter Milano. La na­țio­­nală însă, s-a scăldat ani de zile în cri­ticile oamenilor care l-au ridicat în slăvi. El era căpitanul, le-a în­ghi­țit pe toate cu bărbia sus și a ri­dicat din umeri: nu juca singur, mai sînt zece oameni pe teren și atîta au putut face ca un colectiv.

Anul trecut însă a suferit o lo­vitură la cap care l-a băgat în spi­tal și l-a purtat pînă la un pas de moarte și de atunci joacă doar cu o cască protectoare. Din acel mo­­ment, ceva s-a schimbat în comportamentul că­pitanului na­țio­nalei. Unele lu­cruri au început să conteze mai mult și anumite cu­­vinte să înțepe mai tare. A ju­cat în continuare la na­țio­na­lă, a pierdut din nou. Dar n-a mai suportat. Și-a luat rămas bun și a anunțat că pleacă, fără să a­run­ce vina pe nimeni. Iar noi, în loc să îl căutam și să-l chemăm î­na­poi, l-am făcut laș și slab.

Vineri seară, cînd se uita la me­ciul României, Cristi și-a trecut mîinile prin păr căutînd ben­tița. A oftat, amintindu-și și acum de meciurile în care o purta. Noi am uitat chiar atît de repede?

Cătălin HOPULELE