Brînza românească, aur mondial

Cînd eram mic am crescut cu cărțile cavalerilor sub braț. Ador­meam cu Pardaillan în bra­țe și mă imaginam D’Ar­ta­gn­an la masa rotundă din Ca­me­lot a doua zi dimineață. Nu mi-am închipuit că sportul cu flo­reta franceză poate fi atît de ex­ploziv și diferit față de căr­ți­le pe care le citeam odată.

Pînă cînd l-am văzut pe Covaliu. Fan­dări, „asalturi”, recuperări, to­tul se termina în cîte secunde iar vraja celor cîteva zeci de pa­gini pe care se întindea un du­el sem­­­­­nat de Dumas se termina în cî­te­­va secunde.

Mihai Covaliu a cîștigat pri­­­mul său turneu la O­lim­pi­a­da de la Beijing din 2000. A­vea 22 de ani și nu mai cîș­ti­ga­se nici o medalie pînă atunci. S-a retras la 28 de ani, cîș­ti­gînd accidentat un bronz pentru care a fost blamat de mulți din țară dar nu a renunțat, ci a ră­mas ca antrenor.

Povestea poate începe, însă nu se termină cu Mihai. Fetele de la scrimă au cîștigat vineri, 12 noiembrie, aurul mondial, pri­ma dată cînd scrima feminină cîș­tigă această distincție. Ni­meni nu spune fățiș cît a con­tat pre­zen­ța lui Covaliu la Mondiale pen­tru că ar trebui să rescu­noas­că ce mult s-au înșe­lat cînd mă­­turau cu el pe jos după bron­zul de la Beijing. E trecut fu­gar, doar la palmares, cînd bă­ieții au cîștigat la echi­pe a­u­rul mon­dial anul trecut și anul a­cesta două bronzuri indi­vi­du­a­le. Și cînd ajunge dis­cu­ți­a la bron­zuri e blamat din nou.

Pentru Ana Maria Brînză în­să a contat. Cînd a urcat pe planșă scorul era strîns și nem­ții de acasă își destupau de­ja bu­­toaiele cu bere. Ro­mân­ca noas­­tra a zburat însă către ad­ver­sa­ră reușind cea mai clară vic­tori­e din toată competiția și a­du­cînd pentru prima dată au­rul la fe­te acasă. Și Co­va­liu? Stă­tea a­casă, sprijinit de per­vaz cu un ochi în curtea ca­sei. Acolo, fiul său tăia aerul cu o mică săbie de lemn. Aurul ro­mânesc se e­du­că, nu se cîș­ti­gă.

Cătălin HOPULELE