Poetul, băiat de treabă

Nu de multe ori ai șansa să-ți pice în mîini un volum de poezie atît de uman, cum e „sergio leone” al lui Vlad Drăgoi. Po­emele astea care n-or să te uimească prea mult dacă ești un literat cu pretenții, avid du­pă lucruri complexe, cărora să le răs­tălmă­cești tu sensurile dîndu-ți cu presupu­sul în legătură cu ce-a vrut autorul să spu­nă, o să te ungă pe suflet. Structurate fără prea ma­re bătaie de cap, scrise după cum o fi simțit autorul la momentul respectiv, cele șapte po­eme pot fi asemănate ușor cu șapte pro­ze scurte luate la întîmplare dintr-o antologie.

Poți să-l vezi, în fiecare dintre ele, pe Vlad Drăgoi stînd beat, undeva după a cincea be­re băută într-o noapte, pe-un acoperiș a­lă­turi de-un amic și povestindu-i, făcînd pa­u­ze scurte și firești după fiecare vers, toate lu­crurile pe care le-a spus în „sergio leone”. Poți, la fel de simplu, să crezi că cineva a în­registrat convorbirea și, fără s-o editeze cî­tuși de puțin, a transcris-o mot-a-mot și-a lăsat-o așa într-o carte, ca experiment al au­ten­ti­ci­tății.

Ce-l face pe Vlad Drăgoi un autor chiar mișto, pe care-o să te miri că nu l-ai des­co­perit pîn-acum, e și doza de ironie puțin go­lănească pe care-o folosește cînd scrie. Ae­rul relaxat, plin de lejeritate pe care cursivi­tatea povestirilor îl emană și simplitatea scri­iturii – toate te fac să nu-l vezi un autor cu pretenții, ci un adolescent sincer, care-și pu­ne singur piedică în timp ce fuge după con­cordanțele dintre o lume fictivă, com­pu­să din bucăți de filme ale marilor regizori și viața lui de poet sensibil născut în Co­dlea.

„și mă mai liniștește, ca pe mulți alții în/ viață, dragostea. dar parcă cel mai mult îmi face bine,/ și aici e posibil să se facă puțin mișto, poezia.” Lîngă momentele în care-l surprinzi așa, finuț, îndrăgostit de poezie, să lași loc, totuși, și de rînduri întregi în care-și înjură profa de mate din școala generală, în care povestește cum stătea-ntr-un arțar cu prietenii cînd era mic sau cînd „mai vreau să povestesc o întîmplare tot legată cumva de/ bunică-meu”. Cumva indecis, dar gata să-ncaseze cam orice de la viață și să transforme cam orice fază marcantă într-un po­em, Vlad Drăgoi o să-ți rămînă în minte, ori­cum, după „sergio leone”, drept tipul care s-a răzvrătit și-a zis, printre toate, că:

„eu nu cred că poezia trebuie/ să fie așa ca în postarea de pe fb, indirectă și oblică a­dică, și așa/ să știți, că toată viața mea eu o să cînt gîndurile și sentimentele/ mele în cu­vin­te multe și grele – grele adică nu în sensul de/ fan­cy, prolixe, ci dimpotrivă, ușor de înțeles ele, și cît mai/ scurte cu putință, dar avînd așa un volum imens ele alăturate/ în pagină, pe verticală mai ales”. Și-o să ți se pa­ră un băiat de treabă.