Povestitorul din New Orleans

Fără îndoială, lui Truman Ca­pote (Truman Streckfus Per­son­s) îi stă cel mai bine cînd scrie povești. Dovadă stă succesul greu de cuantificat al nuvelei „Mic de­jun la Ti­ffa­ny’s” („Breakfast at Ti­ffa­ny’s”) și mai apoi al celebrei e­cra­nizări cu același nume, cu Audrey Hepburn în rolul lui Holly Golightly.

Așadar, volumul „Harfa de iar­bă (urmat de Arborele nopții și alte povestiri)” este o colecție de perle na­­ra­tive, așezate pe un șirag de în­tîm­plări stranii, personaje care mai ciuda­te, care mai complexe și spații de­scrise cu precizia unui gravor de monumente funerare.

Deși cartea este deschisă de ro­ma­nul care îi împrumută și titlul, „Harfa de iarbă” nu este altceva de­cît o nuvelă care se desfășoară pe mai multe planuri, care se întretaie uneori fără nici o noimă, cu personaje difu­ze, care mai mult se lasă ghicite decît sînt conturate de autor. Plasarea lor în spațiu, în sudul rural al Statelor Uni­te, într-o comunitate tipică, plină de prejudecăți, le face să se individuali­ze­ze. Acțiunea, ca în multe dintre nuvelele din volum, se construiește tocmai pe baza apropierii dintre co­pii și bătrîni (concept total opus lup­tei între generații), legătură care lup­tă împotriva societății închise, plină de bîrfe și de atipologii so­ci­ale pa­tologice.

Truman Capote scrie simplu, în fraze scurte și tăioase. Însă volumul nu e nici pe departe o lectură de bu­le­vard, deși strada și metropola iau locul în fascinația autorului, treptat, spațiului rural, sufocant. Compara­țiile scornite de scriitorul american au uneori un aer insolit, dar niciodată nu-și pierd proprietatea de a fi vizualizate și de a marca.

Personajele de la oraș, fie el New Orleans sau New York, au ceva din Domnișoara Christina a lui Eliade. Acestea se confruntă mereu cu un alter ego încarnat, fie într-un copil prodigios (majoritatea „copiilor” lui Capote au un soi de autism dizolvat într-o trăsătură genială), fie într-o femeie nebună, fie într-un cuplu de circari dubioși aflați pe ban­cheta unui tren din altă epocă.

Și cum mai toate personajele sale înnebunesc pe final, cartea se termină și ea la fel de firesc. Nu cu un punct, ci cu un alt semn de întrebare.

Alex VARNINSCHI