Mărturia dantelei

Răutatea s-a ascuns într-un mic orășel cu străzi înguste. A vrut doar să o ia de la capăt, fără nici o remușcare. Doar că tocmai acele străzi înguste, pe care odată le străbătea țanțosă s-au răzvrătit și i-au adus aminte de epoca în care purta epoleți de aur.

Maximilian Aue s-a retras de mult din viața de ofițer SS. S-a așezat la casa lui și și-a deschis o fabrică de dantele și mătăsuri.

E mîndru că odată, tocmai pe drumurile strîmte pe care-și tîrîie pașii arunca cu pietre după femeile evreice. Le ura. Îi aduceau aminte toate de sora lui geamănă, frumoasă și prea cuminte, pe care o iubise mai mult decît i-au îngăduit părinții să o facă.

Numai din cauza ei l-au trimis la mănăstire. Iar acolo, a început să-și dorească răzbunarea. S-a chircit nopțile și a așteptat să crească. A dat mită, a studiat, pînă a devenit parte din șefia statului nazist. Un singur lucru și-a jurat cînd s-a văzut în biroul lui, ticsit de hîrtii și dispoziții pentru crimă: nu va ierta pe nimeni, căci nici el nu a fost cruțat.

Ba chiar are și un plan, scris pe o hîrtie parafată cu o svastică pe care o mîngîie. Surîde cînd respiră aerul din Auschwitz și se gîndește la sora lui. Apoi se apropie de femeile care-l imploră să le elibereze și le sărută pe frunte.

Nu are nici un regret. „Dacă te încearcă, ai ratat totul în viață”. Notează asta de multe ori în mărturia care dă chip romanului „Binevoitoarele”. Apoi începe să viseze la ce va deveni la bătrînețe: „doar un bărbat care și-a abandonat conștiinta urmînd cel mai înalt Fuhrenprinzip”.

Adriana ZĂVOI