Fardul existenței

Pîndind la „ușa interzisă”, Gabriel Liiceanu își premedi­tea­ză la fel de conștiincios contac­tul cu identitatea, oficiali­zîn­du-și Sinele odată cu apariția căr­ții „întîlnire cu un necunoscut”. Scrierea diaristică explorează și se explorează, scoțînd la i­vea­lă stra­turile de conștiinșă ale a­u­to­ru­lui care devin și straturi cog­nitive pentru cititor.

„Totul este acest din cînd în cînd în care trăim cu iluzia că pu­tem izola o adiere”. Totul se de­ru­lează după această neliniște, du­pă anarhia interioară care ca­u­tă să pună ordine în ființă. Sen­ti­men­ul este unul sinonim cu cel al lui Paler din „Viața pe un pe­ron” și oarecum îngemănat cu demersul profetic al lui Zacharias Lichter.

Amintindu-și de o secvență din copilărie care i-a șocat naivitatea, Liiceanu descrie ideea de mască, de fals și de proprie disi­mu­lare cu intenția de a propune un exercițiu reparatoriu pentru sche­ma personală. Din acest punct de vedere, „existența se farda”, în toate etapele ei fără să își a­cor­de dreptul la sinceritate. Întreba­rea care derivă din toată această că­utare a autorului este dacă sîn­tem în stare să ne înfruntăm a­cea­­stă sinceritate cu deplinele sa­­le consecințe? În mod cert, im­por­tanța esențială o va avea „pa­tri­a mică” sau renumitul „ce­lă­lalt prin sine însuși” despre care vorbea și Jean Baudrillard, înainte ca „patria mare” să-și atribuie sen­surile.

Limbajul cărții definește, de alt­fel, întreg setul de trăiri cu a­so­­cieri abrupte de termeni, cu „zeci de avorturi ale minții” și cu o stare de latență care așteaptă scîn­teia salvatoare. “L’écriture du moi” se traduce într-o în­tîl­ni­re cu su­premul și cu spiritualul pur fă­ră posibilitatea unor culise a­pă­ră­toa­re. Logica e perfectă: odată lă­­sată „interzisă”, ușa nu mai poa­te oferi decît necunoscut.

Adelina FULGA