Cușca din coperți a jocului

Subintitulată „Adevărata viață a unei fal­se prințese”, cartea Veronicăi D. Ni­cu­les­­cu nu este nici pe departe ceea ce-ai crede, la o pri­mă răsfoire. La distanță mare de o po­veste destinată copiilor, în care prin­ții și prin­țe­se­le îți povestesc versuri care te duc către un fi­nal fericit, romanul te arun­că cu duritate din­tr-o extremă în cealaltă a rea­lității și te face să simți cu o intensitate ma­xi­mă contrastul dintre tot ceea ce în­sea­mnă ludic și matur.

Cu o structură circulară, viața falsei prin­țese ascunde în interiorul său un basm al­că­tuit dintr-o mie de versuri, în care gă­sești povestea Mirandei Dortloft (care pri­mește numele în propria-i viață scrisă de Mereu da Flor). Basmul, la o primă impresie, copilăresc, are tendința să se joace cu ti­ne și să îţi creeze iluzii întortocheate, din care cu greu îți mai găsești calea spre ie­și­re.

Ajungi într-o lume fictivă în totalitate, în care toate lucrurile refuză să treacă de gra­nița ludicului. Pentru că nimeni acolo nu crește niciodată, ai s-ajungi să crezi că cel mai crud lucru din lume este ma­tu­ri­za­rea și că niciun alt monstru nu-ți poate răpi ferici­rea într-un mod mai barbar, decît ca atunci cînd timpul te forțează să treci prin el – „Mă ru­gam să nu cresc, fiindcă știam urîțenia marelui, intuiam o hidoșenie a vîr­ste­lor, mirosurile, durerile, bolile”.

Purtînd conștiința celor care-au fost în­a­intea ei, Miranda știe totuși că se îndreaptă că­tre o evoluție, deși nu și-o dorește. Face ab­stracție de darurile pe care vîrsta i le-ar pu­tea aduce și trage cu toate puterile de marginile romanului în versuri, ca să rămînă în pri­ma parte a lui, cea în care poate fi în continuare copil.

Fără să reușească, părăsește „văile de jad și sălbăție” și ajunge să fie pusă în fața fap­tului împlinit. Ajunge, în final, să ac­cep­te și să cunoască stările omului ma­tur, să cu­noas­că durerea, suferința și să se lege cu toate fi­rele iubirii, ajungînd să contemple chiar și lucrurile cele mai tragice cu care lumea re­a­lă te face să dai piept. Te scoa­te din universul jocului și, știindu-te ne­­pregătit, îți spune că oricum „știi de moar­te deja când stai întins între ierburi, ai cinci ani și simți o durere venind de de­par­te din tine, din vistieria și temnița ta cu mi­ros de pământ răsturnat, fără să-ți spună ni­meni o vorbă”, așa că nu-ți dă voie să re­greți c-ați ajuns pînă aici, să vă cunoașteți.