Un samurai cu piele de lup

Acțiunea din „The Wolverine” are loc la o perioadă după cea de-a treia parte din X-men și-l găsim pe Logan drept un pustnic, trăind de pe-o zi pe alta pe vîrful munților. Totuși, chiar și aici sus este bîntuit de fiecare dată cînd închide ochii de către Jean Grey, pe care a iubit-o, însă căreia i-a spintecat stomacul după ce puterile ei de mutant scăpaseră de sub con­trol.

Trăind mai bine de cîteva sute de ani, fiind practic nemuritor mulțumită puterilor sale și fiind neputincios în fața morții tuturor per­soanelor de care s-a apropiat, lui Wol­ve­ri­ne îi este oferit tocmai din Japonia, „cadoul su­prem”. Șansa la o viață normală, în care să se poată iarăși îndrăgosti și întemeia o fa­mi­li­e. Totul ca răsplată din partea unui moșuleț a­flat pe patul de moarte, director al celei mai im­portante și mărețe companii din țară, pe care Logan îl salvase cu cîțiva zeci de ani în ur­mă în timpul atacului nuclear de la Naga­saki. De aici, acesta se trezește în mij­lo­cul u­nui conflict major care în primă in­stan­ță e cen­trat pe poziția de conducere a impe­ri­u­lui rămasă în grija lui Mariko, ne­poa­ta muribundului.

Logan îl salvase pe directorul celei mai impor­tante companii din Japonia în timpul atacului nuclear de la Nagasaki.

Povestea filmului este ingenios gîndită, și depășește rangul filmelor de weekend, cum sînt majoritatea producțiilor cu super-eroi. Totul, învăluit într-un frumos peisaj asiatic cu samurai, săbii katana, yakuza, luptători nin­ja, mutanți și mult sake. Și chiar dacă este al doilea film cu X-Men a cărui acțiune este cen­trată pe Logan, nu se simte deloc ca un balast, Hugh Jackman avînd o ma­re con­tri­bu­ție în sensul acesta. De a­se­me­nea, scenele de luptă sînt așa cum trebuie. Rapide, clare, săl­batice, sîngeroase și cu membre sfîrtecate, exact în stilul lui Wol­ve­ri­ne.

Ce m-a nemulțumit însă este finalul, care deși vine cu vreo două surprize neașteptate, pare făcut în grabă, cu găuri în scenariu, iar modul în care progresează povestea la unele scene se apropie periculos de mult de ri­di­col. În plus, o altă greșeală vine din partea per­sonajelor secundare, care deși sînt foarte bine introduse și se potrivesc în puzzle, nu sînt exploatate la adevăratul lor potențial. Chiar și așa, The Wolverine este un film so­lid, cu multe lupte pline de adrenalină și sus­pans, una dintre cele mai memorabile fiind cea de deasupra unui tren ultra-rapid, executată aproape fără cusur. Iar ca bonus, în scenele de după credite, ne este prezentat un teaser din Days of the Future Past, următorul film X-Men, Wolverine continuînd să fie ce a fost dintotdeauna – un ronin (n.r.: un samu­rai fără maestru).