Un film cu monștri, dar nu despre ei

Mi-a plăcut „A Quiet Place”, dar mi-a plăcut și mai mult după ce am citit cîte ceva despre el. E practic o rețetă de succes pentru un blockbuster care poate ar fi fost făcut mai bine de un regizor mai experimentat, dar care sigur ar fi ratat aceste subtilități. Într-o lume pe care cred că o putem numi deja post-apocaliptică sau aflată în drumul avansat spre Apocalipsă, doi părinți încearcă să supraviețuiască și să facă o lume cît mai normală pentru copiii lor. Pe o fermă, într-un subsol antifonat, în care mănîncă în frunze mari de brusture, își vorbesc în limbajul semnelor, merg mereu desculți și pe unde calcă și-au presărat cărări bătătorite de grîu, pe care pașii lor sună ca adierea vîntului peste deșert. La primul zgomot făcut, o serie de monștri despre care nu știm cum au ajuns pe Pământ sau dacă au de gînd să mai plece atacă și ucid nemilos. Titlurile decupate din ziare se văd în buncărul în care lucrează Lee – „Indestructibili”, „Vă aud”, „Nu faceți niciun zgomot”, „Nu au nicio slăbiciune”.

E greu să nu te gîndești la Cloverfield pînă la punctul ăsta, genul acela de filme pe l-am considerat mereu frustrant. Ca spectator, ești în mijlocul unui eveniment, nu ți se explică ce anume se întîmplă, de ce se întîmplă, cum se rezolvă și nici nu ai de unde să-ți dai seama. Însă de aici a virat foarte mult „A Quiet Place”, cu un scenariu foarte bine făcut – nu prea ajunge să te intereseze ce anume se întîmplă cu lumea din jur, ci cu familia de acolo. Filmul arde etapele destul de rapid și reușește să te facă să te preocupi mai degrabă de drama familiei care încearcă să ducă o viață normală la un an și jumătate după invazie decît la extratereștrii care au ocupat planeta. Au și o poveste foarte puternică centrată pe ideea de normalitate și de supraviețuire – fata cea mare fiind surdo-mută, toată familia știa deja limbajul semnelor și puteau să comunice silențios, dar o dramă de la începutul filmului ajunge să îi bîntuie pînă spre final, cînd încearcă să facă un copil și să găsească o metodă să îl crească fără să atragă monștrii. Care ajung la ferma lor și cînd, din greșeală, copiii au spart un opaiț cu care luminau buncărul antifonat din subsol, sau cînd s-a spart o țeavă în casa de deasupra și zgomotul apei care picura în subsol i-a atras. Și deznodămîntul e satisfăcător, atît pentru povestea familiei, cît și pentru cea a lumii: oferă suficiente explicații încît să-ți dorești să știi mai multe, dar îndeajuns de mult încît să nu simți că te-ai uitat la drama unei familii decupate din lumea în care trăiește.

Dar spuneam la început că succesul filmului e dat de abordarea regizorală. John Krasinski, unul dintre actorii promițători și scenariștii debutanți din lumea filmului, joacă și rolul principal, alături de soția sa, renumita actriță Emily Blunt. Și reușește să facă tot filmul cu cinci actori în total, cu tot cu ei doi, fără coloană sonoră, cu cîteva melodii presărate ici-colo. Suspansul e pe tot parcursul peliculei, fără a fi acel suspans clasic din filmele horror devenit tipar, din categoria un tînăr coboară într-un subsol misterios dintr-o casă părăsită la miezul nopții fiindcă se plimba pe stradă și aude un zgomot aleatoriu și irelevant venind de acolo.

„A Quiet Place” este unic în construcție și cred că de aici vine și succesul său, fiind primit foarte bine de critici și de public. Nu e lipsit însă și de unele deficiențe vizibile în scenariu, care pare forțat pe alocuri doar ca să se muleze pe relația pe care o au membrii familiei. Moartea unuia dintre copii provine dintr-un scenariu în care personajele principale par a nu fi gîndit deloc, iar ulterior, în situații limită, vin cu soluții desprinse din Misiune Imposibilă. Pleci însă de la cinema cu nevoia de a auzi o voce umană, fiindcă tot filmul are maximum 20 de replici rostite de actori, restul fiind în limbajul semnelor. Dar și cu împlinirea că ai văzut un film de 90 de minute cu o coloană sonoră minimală și cu un dialog aproape zero fără nevoia de a te foi în scaun.