Suprasaturația te lasă fără cîștig

„Ana, mon amour” e unul dintre fil­me­le la care-ai să stai și-ai să te întrebi pierdut, în fa­ța ecranului, în ce ordine se întîmplă lu­cru­rile. N-ai să știi ce înseamnă termenul „cro­no­logic”, dar ai să-nveți, odată cu persona­je­le, ce înseamnă să trăiești sau să pierzi cli­pa de tot. Călin Peter Netzer încearcă, prin a­dap­tarea unei cărți aproape ignorate la vremea pu­blicării ei, „Luminița, mon amour” să cro­iască un soi de poveste care să șocheze prin au­tenticitate și prin lipsa tuturor re­ți­ne­ri­lor.

Povestea Anei și-a lui Toma începe clasic – se întîlnesc la facultate și se în­dră­gos­tesc pînă peste cap. Își trăiesc iubirea cu o intensi­tate maximă pînă se lovesc de un perete scor­țos de atacuri de panică, anxietate și depresii scoase din traumele copilăriei Anei. Sce­nele de familie, în care cei doi tineri ajung în locul în care fata a copilărit, îți servesc o do­ză subtilă de umor, prin transparența redării fa­miliei clasice. Fără să încerce s-ascundă ce­va, sau să te convingă de vreun lucru, Netzer te lasă să faci singur comparația între familiile ce­lor doi, într-o scenă următoare teleportîndu-te direct la o cină familială în casa pă­rin­ți­lor lui Toma. Diferențele sociale și culturale nu trebuie subliniate cu nimic. Contrastul se-alege singur și ți se lipește de retină, în timp ce tu încă încerci să-ți dai seama dacă ești în trecutul sau în viitorul personajelor.

Ce poate să te dezamăgească la „Ana, mon amour” este dorința parcă prea vie a re­gizorului de-a demonstra ceva. Se simte clar, în cele 125 de minute, lipsa unui cîntar e­mo­țional cu ajutorul căruia să fie inventariate mo­mentele culminante. N-ai să știi cînd a­nu­me filmul pe care-l vezi ajunge la un a­po­geu, pentru că este, în fapt, o înșiruire de în­tîmplări, cauze și efecte brutale, care ar putea să zdruncine psihic pe oricine. Deși ți se oferă constant o lecție despre de­pen­den­ța dusă la extrem, Toma transformîndu-se, prin constanta grijă pe care o poartă iubitei lui, în­tr-un adevărat maniac, nu ți se oferă nicio so­luție a vreunei probleme ridicate la fileul gîn­dirii.

Cînd Ana reușește să scape de tra­u­mele ca­re-o chinuie și începe să-și traseze un tra­seu normal al vieții, Toma continuă să tră­ias­că în trecut, fiind incapabil să-l pă­ră­sească și să se debaraseze de ce-a fost. Aici intervin și scenele din propria sa familie, se fac parale­le între situațiile din familia sa și fa­milia Anei și se caută rădăcinile răului care-a ajuns să dis­trugă ce personajele au re­ușit totuși să clă­­deas­că.

Un film despre atașamentul emoțional dus la extrem, mult prea încărcat cu stări in­­tense, redate cu acuratețe, „Ana, mon a­mo­ur” dorește să fie, în cele din urmă, o lecție de via­ță. Scuturat de dorința nebună de a pre­da și de a te umple cu toate informațiile din­tr-o dată, ar putea fi una reușită, din care-ai în­vă­ța că traiul împărțit pe deplin cu o altă per­soană se poate confunda și, într-o clipă în ca­re nici nu realizezi, o să se-ntîmple ca pro­pria ta viață să treacă drept cea a persoanei de lîngă tine și să se-nceapă, plină de egoism, a trăi.