Sforile politice s-au încurcat în tocuri

Faptul că „Miss Sloane” a lui John Mad­den a avut premiera oficială în Europa pe da­­ta de 8 martie n-a fost o coincidență. O fe­­me­ie independentă, un personaj important pe sce­na politică a Washingtonului, E­li­­za­beth Slo­ane este, de fapt, o versiune fe­mi­ni­nă a lui Jor­dan Belfort din „The Wolf of Wall Stre­et”. O femeie glacială, frumoasă, atentă la fiecare de­­taliu al ținutei și-aspectului său fizic, Elizabeth o să te introducă într-o lume cu care, cel mai probabil, n-ai avut ocazia să te întîlnești pînă acum – cea a lobbyingului, în care cîștigul este numai de partea celui ca­­re intuiește primul strategia celuilalt și ma­­nipularea parlamentarilor pentru ob­ți­ne­rea voturilor se transformă într-un soi de ho­b­by, nelipsit din rutina zilnică.

Deși spune povestea unei bătălii derula­te între două agenții financiare care se o­cu­pă cu lobbyingul, filmul este construit pe un soi de coloană vertebrală care aparține u­­nui sin­gur personaj, anume lui Miss Slo­a­ne. Fi­e­ca­re scenă e o vertebră și-i scoate la i­vea­lă o ca­rac­teristică aparte, care-i construiește por­tretul. O „workaholică” desăvîrșită, că­re­ia tim­pul nu-i permite să trăiască și o via­ță per­s­onală în paralel cu cea pro­fe­sio­na­lă, E­li­za­beth a­jun­ge să se întrebe chiar, în goana du­pă cîștig, „dacă totul se reduce doar la lo­bbying?”. Nu știe să înțeleagă eșecul, nu și-l dorește și nu l-a în­tîl­nit niciodată, așa că de­ci­zia de-a-și lua o ju­mă­tate din echipă și de-a accepta o propunere în aparență im­po­si­bilă nu face decît s-o des­cri­e și mai bine. De­­și nu crede în cauza pe ca­re se angajeze s-o cîștige și s-o ducă către pri­mul loc al lup­tei, știe că provocarea cu ea în­săși e destulă pen­tru a o determina să facă ab­solut tot ce trebuie.

Profilul personajului său e dus la ex­tre­me – e tern, fără emoții, glacial și nu cu­noaș­te com­promis, atunci cînd cîștigul se află la mij­­loc. Deși o să ți se pară absurdă și n-ai să o în­țelegi tot timpul pe Miss Sloane, ai să te în­dră­gostești de ea. Micile scene în ca­re se-ncuie în băi, la evenimente, să ia pas­ti­le îm­potriva in­somniei, serile în care plă­teș­te cîte o escortă sau chiar mo­mentul în care ce­­de­ază și-mprăștie cîteva lu­cruri de pe birou (singurul în care se în­tre­ve­de o admitere a haosului din ordinea per­fec­tă) – o să te în­demne să crezi că are un suflet foarte bine ascuns. Un mister care se plimbă prin bi­rourile parlamentarilor pe to­curi Lou­bou­tin cu ușurința cu care oricare altă femeie se pe­rindă prin fața oglinzii din propriul dormitor, Elizabeth o să te cîștige cu ușurință, tocmai pentru că o să te fas­ci­ne­ze printr-o asociere de­mentă cu simbo­lu­ri­le puterii. N-o să știi nici­odată ea de par­tea cui a fost, în ce mo­ment anume și ce con­vingere politică a avut, de fapt, în tot jocul căruia i-a făcut regulile și asta n-o să te su­pe­re, ci o să te intrige. O să te trîn­tești pe ca­na­peaua din holul imperiului fi­nan­ciar, o să-ți mai torni niște vin în pahar și, par­că vrînd să dai play filmului din nou, o să zici odată cu Rodolfo Schmidt – „You’re a piece of work, Eli­za­beth”.