Scrisul cîștigător

Filmul lui Björn Runge, pentru care Glenn Close a fost nominalizată pentru cea mai bună actriță în rol principal anul acesta la Oscar, spune povestea lui Joan Castleman și a soluțui ei Joe. Un scriitor narcisist, plin de sine și îmbătat de succes, Joe își conturează singur portretul încă din primele minute ale filmului, cînd primește un telefon în miezul nopții prin care este anunțat că el e cîștigătorul din anul acela al premiului Nobel pentru literatură.

Deși în aparență el o face părtașă la bucuria sa și pe Joan, are grijă ca mereu să fie cel către care întreaga atenție a presei și a admiratorilor săi se îndreaptă. Fără să fie stînjenit în vreun fel de lipsa de comoditate a familiei sale – fiind și tatăl a doi copii deveniți adulți – el își concentrează toată energia pe interacțiunea cu oamenii abia întîlniți. Chiar dacă fiica sa dispare brusc din planul narativ al filmului, fiul său este prezent pe întreg parcursul peliculei. Scriitor în formare, el trăiește constant în umbra aparentei măreții a tatălui său și suferă în lipsa unei validări, încadrîndu-se perfect în șablonul fiului risipitor, cu o carieră ratată și un viitor prea puțin strălucit. Intriga filmului se concentrează într-o singură scenă, aceea în care, prezenți la una dintre întîlnirile premianților Nobel, Joe își prezintă soția, spunînd „Nu, soția mea nu scrie, slavă Domnului!”. De aici, întregul fir al acțiunii începe să se dezvolte, rolul personajului feminin conturîndu-se din ce în ce mai mult. Portretul său psihologic se conturează puternic, în contrast cu cel al soțului său, căruia procesele introspective par să-i rămînă complet străine. Deși o include pe Joan în toate discursurile de mulțumire și o tîrăște cu el peste tot, ceea ce își dorește personajul feminin e departe de recunoașterea soțului.

Felul în care Glenn Close joacă este unul complet remarcabil. Atenția pe care o acordă fiecărui detaliu și felul în care expune lucrurile pe care le trăiește sînt unele pe care cu greu ți le poți închipui redate mai bine de-atît. Conflictul, care izbucnește abia spre finalul filmului, are rolul de catalizator emoțional al soției, iar faptul că, la un moment dat, izbucnește nu te miră deloc. Succesul și asumarea lui devin lucruri de preț inestimabile și presiunea asumării unei reușite distruge firescul unei înțelegeri trecută sub tăcere cu mult timp în urmă.

Titlul filmului este unul mai mult decît potrivit; introduce personajul cel mai important, iar faptul că soției nu îi este oferit încă din start un nume tatonează terenul pentru povestea care urmează să-ți fie prezentată. O poveste sensibilă ce gravitează în jurul unor valori morale care, după ce dragostea se macină și timpul trece, tronează deasupra tuturor lucrurilor.